1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

2 “Fiul omului, întoarce-ţi faţa spre copiii lui Amon, şi proroceşte împotriva lor!

3 Spune copiilor lui Amon: “Ascultaţi Cuvântul Domnului, Dumnezeu! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Pentru că ai zis: “Ha! Ha!” sfântului Meu Locaş, când era pângărit, ţării lui Israel, când era pustiită, şi casei lui Iuda, când se ducea în robie,

4 de aceea, iată, te dau în stăpânirea fiilor Răsăritului; ei îşi vor aşeza staulele în mijlocul tău şi îşi vor face locuinţele în tine; îţi vor mânca roadele, şi îţi vor bea laptele.

5 Voi face din Raba un ocol de cămile, şi din ţara copiilor lui Amon o stână de oi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul!

6 Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: “Pentru că ai bătut din mâini, şi ai dat din picior, pentru că te-ai bucurat în chip batjocoritor şi din adâncul sufletului de ţara lui Israel,

7 de aceea, iată că Îmi întind mâna peste tine, şi te dau pradă neamurilor; te şterg din mijlocul popoarelor, te scot din numărul ţărilor, şi te nimicesc. Şi vei şti că Eu sunt Domnul!” (Ezechiel 25,1-7)

Se întâmpla cândva în urmă cu aproximativ opt ani. Era ziua când trebuia ca fiecare dintre studenţii anului I, să dea “socoteală” de învăţătura care era în ei. Era primul examen şi implicit prima experienţă de acest gen. Era un examen oral şi au intrat primii cinci în sala de examen. Imediat ce ieşea unul intra un altul, şi tot aşa. Profesorul era sever şi pretindea ca toată chinuiala lui de peste semestru să fie răsplătită cu un curs bine învăţat. Emoţii la primul student, atât pentru el dar şi pentru noi. Era primul care ieşea din colimator, primul care ne vestea cum şi cât a pătimit şi în cel fel a fost răsplătit. A ieşit aşadar, primul student examinat. Nota 10. Al doilea, 10. Al treilea, 9. Moralul îmi era ridicat, aveam şi eu şansa să obţin o notă bună chiar dacă nu ştiam decât jumătate din cursul predat. Nici anteriorii nu ştiuseră chiar totul dar au avut noroc să tragă biletul cu exact subiectele învăţate. Undeva de la al cincilea student, se schimbă situaţia: 6,4,4,3,5,6,4,4. Inexplicabil, la primul care a luat nota 4, am râs, la următorul şi mai copios, iar la cel care a luat 3, nu vă mai spun… Eram de sigur acompaniat şi de alţii cu aceiaşi melodie “Ha! Ha! Ha!”

De ce mă bucuram pentru nefericirea lor? Poate pentru că mă consideram mai pregătit, deşi nu eram? Ciudat era faptul că atunci când ieşea câte unul cu note mari, deşi aveam o doză de speranţă, deţineam una şi mai mare de stres şi nelinişte; în mod disperat mai răsfoiam încă o dată cursul aruncându-mi privirea asupra materiei neparcurse în speranţa că voi reţine în 5 minute ce nu am învăţat într-un semestru. Abia acum îmi pot da un răspuns. Aceste stări spuneam de fapt o realitate: eu mă voi putea bucura de o asemenea notă, nu voi ştii ce înseamnă bucuria unui 10 la acest examen pentru că nu m-am pregătit pentru o asemenea răsplată. Dar atunci când ieşea câte unul cu nota 4 era sărbătoare, deveneam degajat. Acum îmi dau seama că acest tip de bucurie era cea a nebunului, inconştientului. Tradusă în cuvinte însemna: chiar dacă pic examenul, cel puţin nu sunt singurul. Dacă nu aveam acces în clubul celor mai buni, se găsea un loc în clubul looser-ilor, perdanţilor. Nu am luat 4 la examnen ci un 5 tras de păr, notă ce m-a plasat în rândul celor din urmă. Cred că 5 e mai rău decât 4. Cu 4 ai picat examenul şi trebuie să-l mai susţii o dată, ceea ce te face să pui iar burta pe carte, şi de data asta mult mai serios. Cei care au luat 5 îşi spun că vor veni la mărire de notă, dar cei mai mulţi nu vor veni pentru că îşi spun: “e bun şi 5, asta înseamnă că ştiu ceva”. Iar asta poate deveni un mod de a gândi pe mai departe. Astfel te vei lupta pentru 5 şi niciodată pentru 10. Iar un student de nota 5 este mai de plâns decât unul care a abandonat facultatea pentru că lua doar 4.

Copiii lui Amon, au râs în hohote atunci când Israelul a fost pedepsit, bătând din palme şi lovindu-se peste picioare, ca la un spectacol ieftin de glume proaste. Să te bucuri de răul altuia este o bucurie prostească. Ceea ce făcea Dumnezeu Israelului, trebuia să fie o lecţie pentru ei, şi anume: dacă pe cei care i-a binecuvântat atât şi i-a ocrotit atât, îi judecă atât de aspru pentru depărtarea de El, cum va fi atunci cu noi, care niciodată nu L-am recunoscut ca autoritate divină? În loc de pocăinţă au râs precum ciobul de oala spartă. Cum a reacţionat Dumnezeu la atitudinea lor, este clar arătat în textele de mai sus.

Bucuria nebunului, este o modă în secolul nostru. A râde de alţii ne dă un aer de superioritate: noi nu suntem ca ei. Ai putea râde de alţii doar atunci când eşti în top cu toate, dar cum nu suntem niciunul, ar trebui să ne plângem starea.

Nu emite judecăţi că fratele tău e lovit de Dumnezeu pentru anumite păcate care ţie ţi se pare evidente, că n-ai cum să ştii pentru ce suferă. Mai degrabă, priveşte la starea ta şi te-ntreabă pentru ce păcate te-ar judeca Dumnezeu pe tine. Şi dacă le identifici, părăseşte-le!

Nu te bucura nici când fratele tău este prins făcând un păcat public, şi nu te grăbi să arunci piatra acuzării. Ai şi tu păcate destule, ascunse ce-i drept, aşa că roagă-te pentru ştergerea lor şi scoterea lor din viaţa ta. Faptul că păcatul tău nu este unul public, nu însemnă că tu eşti sfânt. Un păcat public aduce o ruşine publică, dar de multe ori o pocăinţă publică. Un păcat ascuns, este ca nota 5 la un examen, nu îţi prea mare ruşine, de aceea nici pocăinţa nu are loc. Cei mai mulţi care nu vor intra in Ceruri, nu vor face parte din cei cu păcate publice ci aceia cu păcate tainice, care nu au simţit nevoia unei întoarceri autentice. Cei cu 5 intră cel mai greu în Ceruri.

Nu te mulţumi că sunt alţii mai păcătoşi decât tine, nu ei sunt etalonul tău. Ia-te la întrecere cu sfinţii nu cu păcătoşii. Adevărata performanţă o ai atunci când Il ajungi pe Isus.

Nu uita că cei care râd acum de păcatele altora vor plânge mai târziu pentru ale lor, dar poate fi prea târziu. Aleargă spre ţintă, spre Hristos, şi dacă poţi ajută şi pe alţii. Trăieşte şi azi bucuria…,bucuria mântuirii şi a mântuiţilor. O zi aleasă!

Mackay ne relateaza despre un profesor care statea inaintea unei clase de 30 de elevi aflati in an terminal la biologie moleculara. Inainte de a le da examenul final, el spuse: “Am avut privilegiul ca semestrul acesta sa va fiu instructor si stiu cat ati muncit pentru a va pregati pentru acest test. Stiu si ca de la toamna majoritatea dintre voi veti urma studii de medicina sau post liceale. Sunt foarte constient de presiunea sub care va aflati pentru a obtine o medie mare. Fiindca sunt increzator ca stiti acest material, sunt pregatit sa ofer automat nota 8 oricui opteaza sa nu mai dea examenul final”. Usurarea a fost vizibila. Cativa studenti sarira din banci, multumindu-i profesorului pentru intelegerea pe care le-o aratase. “Altcineva?” intreba el. “Este ultima voastra ocazie”.

S-a mai hotarat inca un elev. Apoi instructorul le-a impartit foile de examen, cu doua propozitii. Si anume. “Felicitari, tocmai ati primit nota 10. Continuati sa credeti in voi insiva”. A fost o recompensa justa pentru elevii care au muncit din greu si care au crezut in ei insisi. Apostolul Pavel a experimentat mai multe dureri de cap si de inima intr-o luna decat vom avea noi intr-o viata intreaga. Totusi, el a scris: “Pot totul in Hristos, care ma intareste”. Incepe sa crezi in tine insuti, in Hristosul care locuieste in tine, in darurile pe care ti le-a pus la dispozitie si in scopul la care te-a chemat. Refuza sa te multumesti cu 8 cand Dumnezeu ti-a promis si te-a chemat sa obtii nota 10.

Sociologii afirma ca retelele de socializare, cum ar fi Twitter, pot conduce la scaderea dramatica a moralitatii in societate.

Ei spun ca exista semne ca “torentele” de informatii digitale, care se revarsa in special asupra tinerilor, le afecteaza acestora dezvoltarea emotionala a creierului, scrie Daily Mail.

Un studiu recent arata ca interactiunea sociala prin intermediul Internetului este mult prea rapida pentru a fi “procesata” asa cum trebuie de catre creierul uman.

Pericolul, in opinia psihologilor, ar consta in faptul ca utilizatorii Twitter si Facebok vor ajunge sa devina total indiferenti la sentimentele umane reale pentru ca ei niciodata nu au timpul necesar sa reflecteze in liniste la emotiile celor din jur.

Oamenii de stiinta americani de la Universitatea din California de Sud sustin ca daca pentru a reactiona la suferinta unui interlocutor creierul are nevoie de cateva fractiuni de secunda, pentru a procesa emotii sociale rafinate, de tipul admiratie sau compasiune, creierul are nevoie de mult mai mult timp, iar acest lucru este in stransa relatie cu moralitatea individului.

Studiul trage un semnal de alarma cu privire la costurile pe care le vor avea pe termen lung aceste false relationari intre oameni intermediate de mijloacele mass-media sau de Internet.

Impactul este cu atat mai puternic asupra tinerilor al caror creier este in formare. “Este obligatoriu ca acestia sa aiba la dispozitie timpul necesar pentru a se dezvolta corect din punct de vedere emotional, in special in sensul de a invata sa ia decizii morale si de a se descurca in anumite situatii cu un profund impact psihologic”, a avertizat Mary Helen Immordino-Yang, membru al echipei de cercetatori.

sursa: ziare.com

“Au umblat chiar după oamenii, care veneau de departe, le-au trimis soli, şi iată că ei au venit. Pentru ei te-ai scăldat tu, te-ai sulemenit la ochi, şi te-ai gătit cu podoabele tale; ai şezut pe un pat măreţ, înaintea căruia era întinsă o masă, pe care ai pus tămâia şi untdelemnul Meu” (Ezechiel 23,40.41).

Capitolul 23 şi capitolul 16 a cărţii lui Ezechiel sunt foarte asemănătoare, ele prezentând dureroasa realitate a despărţirii lui Israel de Dumnezeu. Prin cuvinte simbolice, capitolele descriu durerea lui Dumnezeu faţă de poporul care L-a respins şi continuă să o facă. Închinarea la idoli, în locul închinării faţă de Dumnezeu, jertfirea copiilor lui Moloh în locul dedicării lor înaintea Domnului, şi pângărirea zilei sfinte de închinare a lui Dumnezeu, sabatul, I-au provocat o enormă durere Celui Sfânt. Legământul lui Israel fusese rupt în cele mai odioase forme, sfânta legătura pe care Dumnezeu o stabilise cu poporul Său a fost călcată în picioare, motiv pentru care Dumnezeu îşi acuză poporul de curvie spirituală.

Relaţia a fost frumoasă la început, Dumnezeu oferind tot ce putea mai bun pentru poporul ce îl iubea simbolizat în cele două capitole printr-o fecioară.

“4 La naştere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldată în apă, ca să fii curăţită, nici n-ai fost frecată cu sare, şi nici n-ai fost înfăşată în scutece.

5 Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncată pe câmp, aşa de scârbă le era de tine, în ziua naşterii tale.

6 Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălită în sângele tău, şi am zis: “Trăieşte chiar şi în sângele tău!” Da, ţi-am zis: “Trăieşte chiar şi în sângele tău!”

7 Te-am înmulţit cu zecile de mii” ca iarba de pe câmp. Şi ai crescut, te-ai făcut mare, ai ajuns de o frumuseţe desăvârşită; ţi s-au rotunjit ţâţele, ţi-a crescut părul. Dar erai tot goală, goală de tot.

8 Când am trecut Eu pe lângă tine, M-am uitat la tine, şi iată că îţi venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit goliciunea, ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea!

9 Te-am scăldat în apă, te-am spălat de sângele de pe tine, şi te-am uns cu untdelemn.

10 Ţi-am dat haine cusute cu fir, şi o încălţăminte de piele de viţel de mare, te-am încins cu in subţire, şi te-am îmbrăcat în mătase.

11 Te-am împodobit cu scule scumpe, ţi-am pus brăţări la mână, şi o salbă la gât;

12 ţi-am pus o verigă în nas, cercei în urechi, şi o cunună minunată pe cap.

13 Astfel, ai fost împodobită cu aur şi cu argint, şi ai fost îmbrăcată cu in subţire, cu mătase şi cusături cu fir. Ai mâncat floarea făinii, miere şi untdelemn. Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunsesei chiar împărăteasă.

14 Ţi s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumuseţea ta; căci era desăvârşită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.”

15 “Dar te-ai încrezut în frumuseţea ta, şi ai curvit, la adăpostul numelui tău celui mare; ţi-ai revărsat curviile înaintea tuturor trecătorilor, şi te-ai dat lor.

16 Ai luat şi din hainele tale, ţi-ai făcut înălţimi pe care le-ai împodobit cu toate culorile, şi ai curvit pe ele: aşa cum nu s-a întâmplat şi nici nu se va mai întâmpla vreodată.

17 Ţi-ai luat până şi minunatele tale podoabe de aur şi de argint, pe care ţi le dădusem, şi ţi-ai făcut nişte chipuri de bărbaţi, cu care ai curvit.

18 Ţi-ai luat şi hainele cusute la gherghef, le-ai îmbrăcat cu ele şi ai adus acestor chipuri untdelemnul Meu şi tămâia Mea.

19 Pâinea pe care ţi-o dădusem, floarea făinii, untdelemnul şi mierea, cu care te hrăneam, le-ai adus înaintea lor, ca nişte tămâie cu un miros plăcut. Iată ce s-a întâmplat, zice Domnul Dumnezeu!”

20 “Apoi ţi-ai luat fiii şi fiicele, pe care Mi-i născusei, şi i-ai jertfit lor, ca să le slujească de mâncare. Nu erau oare de ajuns curviile tale,

21 de Mi-ai mai junghiat fiii, şi i-ai dat, trecându-i prin foc în cinstea lor?

22 Şi în mijlocul tuturor urâciunilor şi curviilor tale, nu ţi-ai adus aminte de vremea tinereţii tale, când erai goală, goală de tot, şi te zbăteai în sângele tău!” (Ezechiel 16,4-22).

Citind cele de mai sus este evident că frumuseţea poporului lui Dumnezeu se datorează în totalitate Lui. El a fost acela care s-a îngrijit de copilaşul abandonat şi sortit pieirii, El l-a crescut în cel mai frumos mod, ca pentru El. A dat tot ce era mai frumos pentru el, binecuvantări speciale au fost revărsate, frumuseţea poporului fiind răspândită peste tot. Frumosul oferit poporului trebuia să fie un frumos contagios pentru toţi ceilalţi, trăirea lor ar fi trebuit să ademenească şi celelalte popoare la adevăratul Dumnezeu. Din nefericire, lucrurile nu au evoluat aşa. Frumuseţea poporului a devenit o pricină de cădere. Fiecare dintre cei cu care a venit în contact, oferindu-i noi moduri de închinare, noi modalităţi de a trăi viaţa, convingând poporul că frumuseţea lui ieşită din comun trebuie oferită la cât mai mulţi dumnezei .Astfel s-a ajuns la devalorizarea frumosului. Israel, precum o femeie adulteră, L-a înşelat pe Dumnezeu oferind închinarea şi altor dumnezei falşi, făcuţi de mîini omeneşti, care nu erau decât reprezentări în spatele cărora era hidosul diavol. Durerea lui Dumnezeu este provocată şi de faptul că tot frumosul şi binele oferit de El poporului este dat diavolului care este un devorator nesătul de valori autentice care le perverteşte spre distrugerea creaţiei lui Dumnezeu.

Din nefericire, diavolul nu s-a lăsat de “sportul” acesta nici în zilele noastre. Inducând un sentiment fals al valorii umane, ne-a făcut să credem că suntem impliniţi dacă Îl împărţim pe Dumnezeu cu preocupările noastre păcătoase, cu activităţile necreştine. Valoarea noastră acum este dată nu de ceea ce suntem (iertaţi prin jertfa lui Isus) ci de ceea ce deţinem (lucrurile materiale, perisabile). Valori autentice care ar trebui îmbrăcate de către om, precum demnitatea umană, cinstea, iertarea, iubirea, respectul, altruismul, morala, speranţa adventului, sunt date la o parte pentru zdrenţele inestetice şi împuţite ale păcatului. La modă este acum să umbli în zdrenţe, pantaloni rupţi sau tăiaţi (estetic, se zice), pantaloni ce imită mizeria şi sleioşi sunt cei purtaţi de generaţia căreia nu-i convine nimic, decât să consume şi inevitabil să se autoconsume. Frumuseţea inocentă şi pudică a tinerelor este oferită ca o marfă second-hand, pe care toţi pun mâna… Şi nu numai. Eşti cool dacă eşti incult, slobod la gură, pletos, ai un palmares de fete, sau băieţi, asculţi muzică compusă in infern (nu trebuie să le numesc, că prea bine ies in evidenţă), tragi pe nas prize de droguri, şi mai nou – dacă ai şi HIV. Între zâmbet şi suspin, asta-i realitatea. Tot ce e frumos şi valoros, omul de azi risipeşte, valorifică, comercializează, fără să gândească la faptul că aceste valori puse de Dumnezeu şi oferite diavolului nu mai pot fi recuperate, rămânând gol şi neîmplinit.

O viaţă avem, şi asta destul de scurtă, de aceea haideţi să o trăim la adevărata ei valoare. Tot frumosul pus în noi, să-L oferim lui Dumnezeu care ne poate şi vrea să ne facă şi mai frumoşi, aşa ca El. Tot ce e valoros, oferă-I Lui, şi El va dubla valoarea ta, pentru El este singurul care ştie adevărata ta valoare. Anii buni ai vieţii tale, anii care îi mai ai, oferă-i cu drag lui Isus, iar în schimb El îţi va da Paradisul veşnic. E singura ofertă la care merită să te opreşti. Să trăiţi frumoşi pentru Cel mai Frumos !

Bucureşti. 20 aprilie 2009. ora 17:35. Gara de Nord. În aşteptarea trenului.

Fără să ne dăm seama, de multe ori, viaţa ne oferă lecţii preţiose, uneori…chiar la gară. Am gonit prin Bucureşti în speranţa că vom prinde trenul ce pleca spre Arad înainte de ora 17:00 cu 15 minute. Nici o şansă de izbândă. Am ajuns la ora 17 fix…fix 15 minute după ce a plecat. Mă întrebam dacă cei care plecaseră puţin înaintea noastră să ia bilete ar putea vorbi cu cel care dădea plecarea trenului, să mai întârzie puţin. Până la urmă, şi ei aveau de câştigat, eram şapte care mergeam cu acel tren. Plus de asta, noi nu eram oricine, ci slujitori ai Domnului. Până în ultimul minut speram ca să se fi întâmplat cele gândite, iar noi să ne putem urcam în trenul dorit. Trenul, însă, a plecat. Nici unul dintre cei ajunşi mai devreme nu a încercat o mijlocire, pentru că…nici nu avea rost. Nimeni nu ar fi întârziat trenul pentru 7 slujitori ai Domnului, chiar dacă cifra poartă cu ea un simbol al desăvârşirii. Şi până la urmă cine ne credeam de să fin socotiţi atât de importanţi? Iar dacă vorbim de profitul CFR…după calculul lor nu ar fi fost nici un profit. A ţine un tren de călători care au venit la timp şi aşteaptă momentul plecării, era mai costisitor decât ar fi putut echivala costul biletelor noastre. Şi care excepţie de la programul CFR prevedea ca dacă un grup organizat de slujitori ai Domnului întârzie motivat, trenul putea fi reţiunt la peron?

LECŢIA: Dacă vrei să fii în trenul care pleacă spre destinaţia dorită, trebuie să fii acolo din timp. Trenul nu te-aşteaptă oricât de important ai crede că eşti.

APLICAŢIA: Există un “tren” care pleacă înspre veşnicie – norul alb pe care Isus Hristos se întoarce. Acesta va sta puţin pe pământ. Nu vei ajunge la timp să te alături lui Isus în drumul Lui înapoi spre Paradis dacă nu pleci din oraşul păcatelor tale la timp. În drumul tău spre Isus, vor fi opriri neprogramate, incidente nedorite, mers greoi şi chiar situaţii tensionate. Dacă nu pleci din timp, nu vei mai ajunge. De asta suntem sfătuiţi să ieşim imediat ce auzim chemarea Lui. Şi dacă asculţi cu atenţie…chiar şi acum îţi strigă numele.

Dacă vei ajunge prea târziu, nimeni nu va ţine cont de personalitatea ta, de influenţa ta, de diplomele tale, de cât de important ai fost printre oameni. În ziua aceea, nu cei care îşi dau importanţă sunt importanţi, ci doar aceia care au crezut că singurul lucru important este să fie din timp gata.

Am luat următorul tren care pleca după trei ore, ceea ce a fost bine dar ne-a întârziat ajungerea acasă cu 3 ore. Însă “trenul” ce duce înspre Paradis, trece o singură dată în veşnicie; dacă-l pierzi, cât vei întârzia la destinaţie? Nu uita, cine pleacă devreme ajunge la timp. Ne vedem la bord!

Cred că mofturile se nasc din multiplele posibilităţi de alegere. Dacă ai doar un singur fel de mâncare, de exemplu, nu ai din ce alege şi prin urmare nu poţi face mofturi. Varietatea meniului, îţi oferă şi libertatea de a alege ce să mănânci şi ce să refuzi. Mofturile însă nu au de a face cu libertatea legitimă de a alege mâncarea (că tot am luat-o ca exemplu) care îţi pică bine din punct de vedere a toleranţei intestinale sau din punct de vedere al orientărilor moral-religioase. A face mofturi însemnă de fapt a invoca motive lipsite de temei pentru a nu consuma un anumit meniu deşi este bun şi sănătos.

Mofturoşi găsim nu doar în domeniul gastronomic, ci în mai toate domeniile cum ar fi pildă cel spiritual.

1 În al şaptelea an, în ziua a zecea a lunii a cincea, unii din bătrânii lui Israel au venit la mine să întrebe pe Domnul, şi au şezut jos înaintea mea.

2 Şi Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

3 “Fiul omului, vorbeşte bătrânilor lui Israel, şi spune-le: “Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: “Să Mă întrebaţi aţi venit? Pe viaţa Mea, că nu Mă voi lăsa să fiu întrebat de voi, zice Domnul, Dumnezeu.” (Ezechiel 20,1-3)

Dacă în domeniul gastronomic mofturoşii riscă să rămână flămânzi, in cel spiritual, cei mofturoşi riscă să fie ignoraţi de Dumnezeu. Dumnezeu niciodată nu retrage lumina de la cercetătorul sincer. Dar dacă cercetătorul refuză să umble în lumina deja descoperită, a cere o lumină suplimentară devine o încumetare. Oamenii, adesea caută mai multă lumină, în nădejdea evitării vreunei datorii neplăcute pe care Dumnezeu le cere să o îndeplinească.

La locul de închinare auzi adesea rugăciuni care conţin următoarele cuvinte: “Doamne, arată-ne voia Ta, descoperă-ne ce să facem…” În general aceste cuvinte sunt inutile şi de umplutură în rugăciune. Cam toţi ştim care e voia lui Dumnezeu cu privire la noi, e scrisă în Biblie, şi ea este sfinţirea nostră. Iar ca şi grup de credincioşi iarăşi avem revelată voia Lui; trăirea în pace unul cu altul, dragostea frăţească, vestirea Evangheliei, etc. Problema nu este că nu ştim, ci că nu vrem să trăim ce El ne cere. Atunci când un “credincios” care nu vrea să ierte pe cel care a greşit faţă de el, se roagă să-i fie revelată voia lui Dumnezeu, mă întreb nu-i asta o încumetare soră cu nesimţirea? Suntem dispuşi să facem alte zece lucruri pe care nu le cere Dumnezeu să le facem decât să împlinim voia Lui evidentă şi explicită. De exemplu, care dintre următoarele situaţii au regim de urgenţă vizavi de voia lui Dumnezeu – să faci două săptămâni de evanghelizare sau să te împaci cu apropele tău cu care nu mai ai relaţii de multă vreme? Să predici sau să grăbeşti spre împăcare? Răspunsul este evident, şi îl găsim tot în Scriptură: “Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” (Matei 5,23.24). Unora li se pare însă că voia lui Dumnezeu este invers, e mai importantă o campanie de evanghelizare decât o căutarea a aceluia care are ceva cu tine şi a te împăca cu el. Amândouă situaţiile fac parte din voia lui Dumnezeu dare foarte important în ce ordine le împlineşti. Rezolvarea conflictului îţi aduce binecuvântare asupra misiunii.

Motivul pentru care tot cerem decoperirea voiei lui Dumnezeu, este pentru a-L “determina” pe Dumnezeu să dea undă verde voiei noastre (vezi cazul lui Balaam). Omul care îşi acoperă păcatele cu o manta de pietate (”Doamne, descoperă-ne voia Ta”), înmulţind formele religioase pentru a abate atenţia de la faptele lui rele, este dezgustător pentru Domnul. Adevărata rugăciune, nerostită, în acest context este de fapt: “Doamne cât de mult pot păcătui şi totuşi să fiu mântuit? Care este ultima linie a graniţei harului Tău, ca să ştiu cât să mă întind?”

Unii ajung la 80 de ani şi tot mai cer descoperirea voiei lui Dumnezeu în viaţa lor. Însă trenul acela a trecut de foarte multă vreme, iar ei încă mai aşteaptă în gara părăsită. Există însă un mare pericol aici. Tot insistând să se facă voia ta, “Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2Tesaloniceni 2, 11.12). Tăcerea lui Dumnezeu ar trebui să ne facă să înţelegem că nu la El este problema, ci la noi, şi dacă nu primim o nouă descoperire a voiei Lui înseamnă că nu am împlinit-o pe prima.

Asta nu au înţeles-o nici bătrânii lui Israel. Deşi înrobit, poporul nu-şi mai venea în fire, păcatele făcute acasă le continuau şi în robie. Dar cu toate acestea ei vin înaintea profetului să-l întrebe pe Dumnezeu ce solie le mai dă, deşi poruncile erau pe faţă călcate iar sabatele lui Dumnezeu, ziua Lui cea sfântă, pângărite.

Răspunsul lui Dumnezeu este hotărât: “…nu Mă voi lăsa să fiu întrebat de voi”. Cine face mofturi la mâncare, rămâne flămând, iar cine alege în voia lui Dumnezeu, este în pericolul de a fi neales printre moştenitorii lui Dumnezeu. Doamne, pentru azi şi pentru toate zilele, “voia Ta, doar voia Ta, să se facă-viaţa mea”, şi ajută-mă s-o accept.

1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit, astfel:

2 “Fiul omului, ce are lemnul de viţă mai mult decât orice alt lemn, viţele de vie mai mult decât cele ce sunt printre copacii din pădure?

3 Ia oare cineva din lemnul acesta, ca să facă vreo lucrare? Face cineva din el vreun cârlig de atârnat ceva în el?

4 Iată că este pus pe foc să ardă; după ce îi arde focul cele două capete şi mijlocul, mai poate fi el bun de ceva?

5 Iată, când era întreg, nu se putea face nimic din el; cu cât mai puţin acum, după ce l-a mistuit şi l-a ars focul, s-ar mai putea face vreo lucrare din el? (Ezechiel 15, 1-5)

Viţa este valoroasă prin roadele pe care le aduce. O vie se îşi justifică existenţa prin rodul adus, fără acesta ea va fi tăiată şi aruncată în foc, dar nu ca şi combustibil ci ca şi gunoi. Nici măcar valoare calorică nu are. Şi nici nu am auzit pe nimeni să aibă mobilă din lemn de viţă de vie.

După cum lemnul de viţă nu are valoare prin consitenţa sa, nici omul fără Dumnezeu nu are valoare. Valorile după care noi alergăm de cele mai multe ori nu vor rezista la proba focului lui Dumnezeu. În ziua mare a revenirii Sale, perisabilul va trece, case, maşini, diplome, conturi în bancă, lux, etc. Asta nu înseamnă că Dumnezeu este neapărat împotriva acestor lucruri, ci mai degrabă este deranjat de consumul mare de timp, energie şi resurse investite în ceea ce oricum va trece, în defavoarea a ceea ce va dăinui veşnic. Fie că vrem să credem sau nu este un adevăr general valabil indiferent de vârstă, sex, sau naţiune: Fără Isus nu există nici un viitor, ci doar o târâre prin prezentul mlăştinos. “…despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15,5). Cât de mult adevăr în cuvintele Lui Isus, şi cât de mulţi îl ignorăm.

Valoarea unei om constă nu atât de mult în ceea ce realizează ci în ceea ce Isus a realizat deja pentru el, răscumpărarea. Noi suntem ceea ce suntem astăzi datorită vieţii noi pe care Isus ne-a oferit-o. Fără El nu am putea avea un start, iar continuarea cursei fără de El este inutilă pentru că la final nu te-aşteaptă nici un premiu, doar condamnare. Fără El, doar ne merge numele că suntem vii, dar de fapt suntem morţi. Viaţa în vederea lui Dumnezeu nu constă în numărul de respiraţii, ci pentru ce sau cine respiri. Calitatea vieţii este dată de fond nu de formă. Estetic, cei mai mulţi ne putem lăuda că suntem bine, dar ceea ce apreciază Dumnezeu este frumosul interior. Frumuseţea nu este dată atât de mult de cum arăţi ci de cât de mult vrei să te laşi modelat de Isus.

Suntem comparaţi cu o viţă de vie, pentru ca să înţelegem cât de fragilă şi lipsită de valoare este viaţa fără Dumnezeu. Dar nu din ce suntem făcuţi Îl interesează pe Dumnezeu, “căci El ştie din ce suntem făcuţi”, cât ce vrem să devenim. După cum rodele viţei sunt de două feluri, struguri acri şi sălbatici şi struguri dulci de soi, aşa sunt şi roadele vieţii noastre. Iar noi suntem evaluaţi după tipul de rod adus. Nu uita că strugurii buni vin de la o viţă bună, de la o viţă regală, iar prin Hristos, tu şi eu, suntem altoiţi în butucul viţei regale a lui Dumnezeu. De aceea trăieşte-ţi viaţa la potenţialul nobil şi regal la care ai fost alipit !

Cântecele de leagăn constituie o parte semnificativă în inocenta lume a copilăriei. Cineva spunea: “Cântecul de leagăn este cea mai strânsă legătură dintre copil si mama, dintre copil si restul lumii, chiar din prima zi de naştere, legătura divina stabilită înca din timpuri imemorabile.” Cântecele de leagăn nu sunt altceva decât cântece de adormit copiii. Nu trebuie să ai mare talent în a cânta sau a compune deoarece cântecul de leagăn cuprinde un număr redus de sunete dar şi de versuri. Este un mod de a-ţi duce odorul în lumea liniştită a viselor, timp în care tu îţi mai poţi face trebuşoarele prin casă.

N-am auzit despre nici un adult că ar avea nevoie de un cântec de leagăn pentru a putea adormi, adulţii adorm pur şi simplu istoviţi de munca unei zile. Şi totuşi…Biblia aduce de multe ori în atenţia cititorilor ei un semn de avertizare împotriva cântecelor de leagăn pentru adulţi, care te poate duce într-un somn spiritual din care să nu te mai trezeşti sau să te trezeşti prea târziu. Acest cântec de leagăn, ce poate fi cântat de către conducătorii religioşi, profeţi, învăţători biblici, ar putea deveni un marş funebru iar în coşciug poate fi oricare dintre noi – eu şi tu.

„Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri” (Ieremia 5,31).

“… ei rătăcesc pe poporul Meu zicând: ‘Pace!’ când nu este pace…” (Ezechiel 13,10).

Marele necaz nu constă atât de mult că sunt astfel de oameni care spun asemenea neadevăruri, conducând poporul departe de Dumnezeu, ci că oamenii se lasă adormiţi de cântecele lor, şi asta fiindcă ne place. Atenţie însă, aceşti slujitori care se numesc ai Domnului (dar nu sunt), ştiu care este fapt realitatea, iar dacă azi ne cântă bucuroşi un cântec de leagăn pentru a ne adormi conştiinţa, mâine cu aceeaşi bucurie ne vor cânta prohodul. Din ambele acţiuni ei vor avea de câştigat. Omul care nu este dispus să asculte de Dumnezeu va plăti bani frumoşi unui duhovnic să-i spună ce-i place să audă: că este pace când de fapt e război, că stă bine când de fapt stă rău, că e bun când de fapt e un păcătos. Iar la prohod familia va plăti la fel de bine aceluiaşi duhovnic să spună de bine despre cel care l-a alintat ieri, să-l pună între sfinţi, la loc de verdeaţă, când şi preotul ştie că locul lui este în altă parte. Apropos de asta, încă nu am auzit să fie trimis nimeni, oricâte păcate evidente şi publice a făcut, în alt loc decât în sânul lui Avraam, la loc de de verdeaţă şi odihnă – că săracu, prea a obosit păcătuind, noroc cu Dumnezeu că l-a chemat la odihnă.

Pe tărâmul spiritual, adulţii sunt la fel de naivi ca şi copiii în viaţa de toate zilele. Cred orice, mai ales ce le place, şi ce nu le tulbură confortul păcătos. Alergăm după oase de sfinţi, în timp ce atunci când au fost în viaţă am căutat să-i ucidem. Sărutăm icoane şi orice alt obiect ni s-ar pune în faţă, dar nu suntem în stare să ne oferim sărutul iertării unul altuia. Alergăm după apă sfinţită, care nici nu strică dar nici nu ajută, dar ocolim cu bună ştiinţă pe Cel care este Apa Vieţii. Împlinim şi ţinem canoane dând la o parte Legea scrisă de Dumnezeu cu degetul Lui. Fugim de Dumnezeul viu şi alergăm, ba chiar ne călcăm în picioare după oasele sfintei Paraschiva. Considerăm o minune că icoana Maicii Domnului plânge, dar uităm cu tot dinadinsul că Isus a plâns şi va mai plânge pentru că nu vrem să ne fie Mântuitor şi Domn.

Şi toate astea, împreună cu multe altele, frumos adunate într-un cântec de leagăn care devine un inevitabil marş funebru ce ne conduce pe ultimul nostru drum, despărţirea eternă de Dumnezeu. Şi crezi că sfinţitului care se sparge în cânta îi pasă de altceva decât de argintul cântărit la terminarea slujbei?

“…este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Romani 13,11b). Este mult mai duios cântecul ce îl cântăm personal lui Isus, cântecul mântuirii noastre. Orice inimă răscumpărată şi îndrăgostită de Isus devine un poet ineegalabil şi un cântăreţ ce se ia la întrecere cu îngerii. Lăsaţi ca inima să simtă vibraţiile celeste ale dragostei lui Dumnezeu şi trăiţi viaţa în sferele armoniei divine. Vă doresc, cu sinceritate, zile pline de Soare şi melodioase, fără “nani, nani…” şi fără prohoade.

Originea zilei de 1 aprilie este neclară. În multe culturi precreştine, ziua de 1 mai era celebrată ca prima zi de vară şi marca începutul sezonului de însămânţări de primăvară. Un “prost de aprilie” era cel care făcea aceste lucrări mai devreme.

O altă teorie este că această dată era prima zi din an în Franţa. Când regele Carol al IX-lea a mutat-o la 1 ianuarie, cei care s-au opus inovaţiei au fost tachinaţi de ceilalţi cu porecla de „proşti de aprilie”.

Un ziar englez din 13 aprilie 1789 scria că ziua de 1 aprilie are legătură cu trimiterea corbului de către personajul biblic Noe, înainte ca apele să se fi retras. Noe ar fi făcut acest lucru în prima zi a acelei luni din calendarul iudaic ce corespundea lunii aprilie.

(Sursa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/845731/1-aprilie-ziua-stirilor-mincinoase)

Oricum, oricare i-ar fi originea, pentru noi înseamnă prea puţin. Ne-am obişnuit şi a devenit mod de viaţă să imităm maimuţeşte ce fac alţii fără să ne gândim dacă are vreo noimă, fără să ne mai întrebăm: de ce fac asta? Până la urmă, cu ocazia acestei zile, păcălim (de fapt minţim) pentru că ne place, iar această zi a minciunii a devenit sărbătoare internaţională (Statele U­nite ale A­me­ri­cii, Marea Britanie, Spa­nia, Ita­lia, Por­tu­galia, Sue­dia, Nor­ve­gia, Ger­mania şi Franţa) şi naţională, avându-l pe Păcală pe post de erou.

Marea problemă însă este că acestă sărbătoare a minciunii nu este o sărbătoare doar de o zi, ci de toate zilele, chiar şi cei care au acumulat o doză de sfinţenie îşi iau libertatea de aş aduce tributul cerut. Principiul, în această zi, este că minciunile sunt inofensive, de-alungul vremilor formându-se diferite top-uri ale păcălelilor. De exemplu în Franţa s-a spus pe un 1 aprilie că Turnul Eiffel va fi dezmembrat. „Le Parisien“ se ţine de şotii în 1986 şi anunţă că celebrul Turn Eiffel este pe cale de a fi dezmembrat. Ştirea i-a şocat pe francezi, care nu doreau să-şi vadă un simbol naţional prăpădindu-se. În 1950, o televiziune olandeză a anunţat că Turnul din Pisa s-a prăbuşit. Mulţi oameni şocaţi de ştire au contactat speriaţi postul. Citind asemenea păcăleli, reacţia de a râde este inevitabilă, gândindu-te la naivitatea unor oameni.

Eu consider că topul minciunilor ar trebui refăcut şi să arate altfel. Aceste minciuni, care nu au fost făcute pe 1 aprilie încă mai persistă şi se repetă fără ca nimeni să râdă sau să plângă sau să certeze care este adevărul de fapt.

1. Prima păcăleală (a se înţelege minciună) o face diavolul în Eden. “Puteţi să mâncaţi din toţi pomii chiar şi din cel interzis, şi hotărât că nu veţi muri!” Dacă a fost o inofensivă păcălelă sau ucigătoare minciună, hotărâţi voi!

1. “S-a schimbat ziua de închinare, din Sâmbătă în Duminică” – zice şi decretează încre(ş)tinatul Constantin. Dacă Dumnezeu a zis asta vreodată, arătaţi-mi şi mie unde?

1. “Dumnezeu a murit!” -zice Nietzsche. Care dintre ei este viu astăzi puteţi descoperi şi voi.

1. “There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!” – Probabil că nu există Dumnezeu. Aşa că încetează să te mai îngrijorezi(în acest sens) şi bucură-te de viaţă. Este minciuna care o navetează autobuzele prin marile oraşe ale Europei. Când va scădea numărul stresaţilor şi îngrijoraţilor din Europa datorită acestei terapii ateisto-drăceşti, vă rog din suflet, daţi-mi de ştire!

“Ochiul Meu va fi fără milă pentru tine, şi nu Mă voi îndura, ci te voi pedepsi după faptele tale, cu toate că urâciunile tale vor fi în mijlocul tău şi ar trebui să te ajute. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul.” Ezechiel 7,4.

Multe minciuni a ingerat şi poporul Israel de-alungul vremurilor, amăgindu-se că nescultând de voia lui Dumnezeu le va merge bine. Astfel au ajuns să se închine în faţa idolilor care erau o urâciune pentru Dumnezeu, făcând rugăciuni şi implorând frenetic să le vină în ajutor. Au pictat locul de închinare cu tot felul de imagini de fiinţe care simbolizau zeităţi care credeau că le poartă de grijă in diferitele domenii existenţiale şi de activitate. Uitând parcă din mâna cui au ieşit şi cine le-a purtat de grijă, aduceau multumiri creaturilor şi nu Creatorului. Şi se pare că au uitat şi de episodul de pe Carmel când Ilie a râs de miile de prooroci ai lui Baal, care au fost şi ucişi după terminarea aducerii jertfei.

Aceste imagini L-au întristat atât de tare pe Dumnezeu încât a hotărât o judecată asupra poporului: “… Te voi pedepsi pentru toate urâciunile tale” (Ez. 7,3b). Iar în continuare le spune pe un ton hilar că nu ar trebui să-şi facă probleme cu privire la pedepse şi judecăţi deoarece “urâciunile tale… ar trebui să te ajute.” Lucru ce nu s-a întâmplat niciodată. Diavolul dă bir cu fugiţii când vine Domnul fiindcă puterea lui este infimă faţă de cea a lui Dumnezeu. Milenii după milenii, diavolul ne-a tot păcălit că fără Dumnezeu ne e mai bine. Că nescultarea faţă de Cel Atotputernic, este doar pentru cei înguşti la minte, dar pentru cei deştepţii are el pregătit o viaţă plină cu plăceri. Tot el ne-a amăgit că trebuie să alergăm după bucuriile pământului, “plăcerile de o clipă ale păcatului”, că astea ne fac bine, iar cât despre alegarea după Împărăţia Cerurilor…, pierdere de timp şi goană după himere.

Ne-a făcut să trăim cu maximum de potenţial viaţa pentru acum şi aici, şi nu ne-a mai rămas nici o putere şi dorinţă pentru viaţa de atunci şi acolo sus.

Iar adevărul ce nu trebuie să îl uităm este că în ziua socotelilor, diavolul iarăşi va da bir cu fugiţii iar pactul cu păcatul nu ne va “ajuta” decât să ardem mai mult. Specialitatea diavolului este de a doborî, a călca în picioare cinstea şi onoarea fiecărui om, de a râde copios de căderile noastre, şi de a ne împiedica să trăim frumosul pur de aici dar mai ales de acolo Sus. Singurul Isus te poate restaura, vindeca şi mântui. Viaţa, doar cu El are sens. O zi fără păcăleli !