„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” (Romani 1,16).

Lupta după puterea a fost şi va fi până la sfârşit cea mai purtată luptă. Este deja la modă să admiri pe cei puternici, sau cel puţin aşa zişii puternici. Sunt peste tot; la televizor, la radio, în reviste şi ziare, în reclame şi panouri publicitare. Şi aceasta nu e cel mai mare rău, că apar peste tot, ci faptul că vrem tot mai mulţi să fim ca ei. Iar puterea la noi pământenii se măsoară după te miri ce criterii. Desigur, criteriul criteriilor este banul, dar până la bani trebuie să treci nişte teste de incompetenţă morală, intelectuală, culturală, spirituală. Şi culmea e că toţi reuşesc cu mai mult decât brio. Astfel oamenii puternici sunt aceia care schimbă soţii sau soţiile precum cauciucurile la maşină, în funcţie de anotimpul în care te afli. Iar faptul că le schimbă cum vor, când vor şi cu cine vor, îi face puternici. Apoi, oamenii puternici sunt aceia care reuşesc să înşele, să corupă şi să fure cât un sfert din PIB-ul României, precum finanţistul american Bernard Madoff. Oamenii puternici sunt aceia care îl au ca partener de afaceri pe Mamona dar se jură pe Dumnezeu că sunt cinstiţi, şi pentru a o dovedi, zidesc biserici şi mănăstiri. Tot puternici sunt numiţi şi aceia care deşi nu au pic de cultură şi intelectualism sunt maeştrii în a lega trei înjurături, două aluzii sexuale, şi zeci de dezacorduri gramaticale într-o gălăgie drăcească, numită de ei, muzică. Şi mai sunt şi alţii din aceeaşi gintă primitivă, pe care îi las altora să-i descrie. Puterea a devenit drogul de care majoritatea pământenilor e dependentă. Toţi caută puterea, şi cum doar puţini se pot făli cu ea la superlativ, unii şi-o imaginează fie prin scrierea de versuri fie prin producerea de filme gen Superman şi altele.

Tragedia căutătorilor şi setoşilor de putere este că aceştia caută puterea exact acolo unde nu este ea. Pentru că putere nu este ceva care te coboră devenind altceva decât moral, sensibil, onest şi simţit. Vorba cuiva înţelept: tot ce stăpâneşti este virtute, tot ce te stăpâneşte este viciu. Ne amăgim amar când nu vrem să credem ce zice Scriptura, anume că puterea nu cosntă în a avea ceva ci de avea pe Cineva, nu în a face ci în a fi.

Pavel, apostolul, a descoperit adevărata putere în Hristos şi în Evanghelie (Romani 1,16). Puterea lui Dumnezeu este Isus Hristos care prin Evanghelie aduce transformare. Putere înseamnă să iubeşti pe cei care poate ar fi bucuroşi să-ţi vadă capul pe tavă precum nevasta lui Irod, capul lui Ioan Botezătorul. Putere înseamnă să ierţi pe cel imposibil de iertat şi să schimbi blestemele în binecuvântări la adresa lui. Putere înseamnă să trăieşti curat în lumea asta murdară, neprihănit între josnici, moral între decăzuţi. Putere înseamnă să ai puterea să spui nu păcatului şi da sfinţirii, nu urii şi da iubirii. Să ai puterea să recunoşti că ai fost înşelat alergând după bulele de săpun ale diavolului şi să spui lui Isus, “iartă-mă şi primeşte-mă la Tine”. Adevărata putere nu se măsoară în muşchi ci în spălatul picioarelor, nu în mânuirea sabiei ci în mânuirea ştergarului. Oricât ne-am crede noi de deştepţi adevărul este că pentru a fi “super” sau “cool” trebuie să fii al lui Isus. Mă întreb cât de puternici am fi dacă am vrea Puterea? În noul an…, mai puternici, căci avem Puterea lui Dumnezeu cu noi, Isus, El, Cel mai Frumos.

42. Când s-a înserat – fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului -
43. a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus.
44. Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş şi l-a întrebat dacă a murit de mult.
45. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul.
46. Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. (Marcu 15, 42-46).

A fost visul lui ca să fie în preajma prezenţei lui Dumnezeu, în slujba Lui. Era un om inteligent, cu minte ascuţită, un om care iubea cărţile şi mai ales Cartea… Sfântă. Putea să ajungă orice în viaţă, un om dintre cei mai prosperi, dar a ales să stea în locul unde se deschidea în permanenţă Cartea Sfântă, la Templu, slujind oamenilor şi lui Dumnezeu. Consacrarea lui i-a adus respect iar determinarea şi înţelepciunea i-a adus un loc în Sinedriu sau Sanhedrin, alături de alţi 70 de membrii. Studiul profeţiilor despre Mesia îl umpleau de speranţă şi aştepta cu nerăbdare ziua când va da faţă cu El. Inima lui se mâhnea oridecâteori un conaţional cu sete de răzbunare pe romani, se proclama un Mesia, deşi mulţi colegi de slujbă şi de rang aplaudau şi încurajau asemenea tipare mesianice. Iosif aştepta altceva, pe altcineva, pe cineva care să corespundă profilului profetic, deşi nici el măcar nu prea ştia la ce să se aştepte exact.

Apoi a venit o zi, o zi în care a auzit un nume; Isus din Nazaret. Unii spuneau că era cu siguranţă Mesia, iar faptele Lui erau izbitor de asemănătoare cu profeţia. Modul cum vorbea, ceea ce vorbea, dragostea Lui faţă de toti oamenii, compasiunea Lui faţă de cei marginalizaţi, minunile săvârşite cu atâta har. Era atât de mult iubit, mai ales de cei mai săraci. Predicile Lui erau pline de Duhul lui Dumnezeu. Se auzea şi el spunând ca şi mulţimea: “Niciodată n-a vorbit nimeni ca omul acesta”. Atunci când Îl asculta, îi vibra întreaga fiinţă, şi ce profund pătruns de Duhul Sfânt se simţea. Se părea însă că era printre singuri sau foarte puţinii dintre cei din breasla lui care simţea atracţie înspre Isus. Colegii lui şi prietenii, erau vădit deranjaţi de existenţa lui Isus, doarece le critica trăirea lor fără Dumnezeu, iar invidia şi apoi ura lor faţă de El, creştea cu fiecare minune săvărşită, cu fiecare suflet care se adăuga să-L asculte. Apoi a venit interdicţia, cu care nu a fost de acord, dar ce conta un vot împotrivă: “oricine mărturiseşte că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă” (Ioan 9,22). Fiindcă nu mai putea risca să fie văzut ascultând predicile lui Isus, a hotărât să-L admire în secret, pentru a nu-şi periclita statutul şi slujba.

Iosif din Arimateea, a fost unul dintre admiratorii secreţi ai lui Isus, dar în acelaşi timp a făcut parte din categoria oamenilor care nu au dat vederea pe credinţă. Era tipul de oameni care ştiu foarte bine de partea cui trebuie să stea indiferent de costuri, dar cărora li par prea mari costurile umblării cu Isus la vedere. Nu atât de mult de admiratori are nevoie Dumnezeu cât de proclamatori ai Lui. Admiratorii secreţi pot deveni oricând condamnatorii evidenţi. Foarte mulţi admiratori ai lui Isus au sfârşit fie ca tânărul bogat, fie ca cei care I-au cerut moartea. Arma secretă a lui Satana este amânarea, iar ziua lui preferată este mâine. El ştie foarte bine că o pocăinţă lăsată pe mâine are 99% şanse să nu mai fie nimic, sau să fie prea târzie. Iubitorii de mâine nu au frecvantat cursurile lui Isus, ci ale Satanei. Iosif din Arimateea a fost unul dintre puţinii care îşi vin in fire şi părăsesc clasa pregătitoare pentru Iad a diavolului, înainte de a fi prea târziu.

Urmăreşte îndeaproape suferinţele lui Isus, vede cum moare, iar acest sacrifiu îi sfâşie inima. Pleacă la Pilat şi cu mare curaj cere trupul lui Isus, pentru a putea fi înmormântat într-un mod demn. Nu-L mai interesează nimic acum. Nici reacţia lui Pilat, care urma să vadă un membru al Sinedriului, care intră la el pentru a cere din nou ceva legat de Isus, dar nu condamnarea ci onorarea Lui, chiar dacă e mort. Nu-l mai interesează nici că va fi dat afară din prestigiosul Sinedriu, nici statutul, nimic, decât să facă un ultim gest nobil faţă de Isus. Cel mai preţios dar care l-a primit Iosif a fost în acea zi de vineri, trupul lui Isus, de la omul la care se aştepta cel mai puţin, Pilat. Iosif realizează  că nu poţi rămâne pentru multă vreme un ucenic secret al lui Isus. În cele din urmă fie discreţia va ucide ucenicia fie ucenia discreţia.[1]

Cerul ne face zilnic oferta unui Isus viu, care să fie prezent în viaţa noastră. Astăzi poţi şi tu să-L primeşti pe Acela care este Viaţa, pe Isus. Nu aştepta să moară Speranţa ca să-ţi dai seama că ai nevoie de ea. Ar putea fi prea târziu.

---

[1] George R. Knight, Exploring Mark, Review&Herald, 2004, p. 291

Tu eşti ceea ce lumea nu mai poate fi;

INOCENŢĂ

Tu eşti ceea ce oamenii mari au uitat să fie;

DRAGOSTE NECONDIŢIONATĂ

Tu eşti ceea ce lumea nu mai vrea să facă;

IERTARE

Tu eşti ceea ce planeta a pierdut;

FRUMOSUL

Tu eşti ceea ce creştinii au uitat să fie;

AŞTEPTĂTORI ai lui ISUS

Tu eşti toată trăirea predicilor mele.

Zâmbetul tău mă ridică iar ziua mi-o face senină

Şi toată muzica bună nu face cât răsul tău.

Atingerea ta vindecă, inimă şi trup

Tu eşti modelul de copil

Care Tatăl din cer, vrea să fiu.

De aş putea iubi, ierta, zâmbi curat, înţelege

Şi aştepta pe Domnul ca tine, aş fi un sfânt

Iar Isus cu siguranţă s-ar grăbi să ne ia Acasă.

Pentru tot ce eşti, fiul meu,  te iubesc

Şi nu uita, suntem mândri să-ţi fim mamă şi tată!

34. Şi, în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: “Eloi, Eloi, lama sabactani”, care tălmăcit înseamnă: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
35. Unii din cei ce stăteau acolo, când L-au auzit, ziceau: “Iată, cheamă pe Ilie!”
36. Şi unul din ei a alergat de a umplut un burete cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: “Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!” (Marcu 15, 34-36).

Cred că de multe ori nesimţirea este soră cu incultura şi face casă bună cu batjocora. Dacă s-ar da licenţă pentru nesimţire, cei mai mulţi ar avea diplomă. Nesimţirea este o boală care ucide duhul bun din tine. Nesimţiţii se numără printre cei nefericiţi, şi singurul moment de fericire are loc în timpul exercitării nesimţirii. Nesimţiţii sunt mai mult decât egoişti, sunt îndrăgostiţi de ei înşişi. Nesimţirea este o virtute pentru nesimţiţii iar unii dintre ei chiar concurează pentru titlul de “Cel mai mare nesimţit”. Nesimţirea nu se găseşte doar la inculţi ci şi la intelectuali. Iar combinaţia aceasta este mai greu de suportat de multe ori. Înţelept a fost cel care a zis: “Cine câştigă în învăţătură şi pierde în caracter, pierde mai mult decât câştigă”.

În calvarul lui Isus, au fost multe scene care ne dezgustă, unele atât de brutale şi sângeroase încât te întrebi cum de a fost în stare Isus să rabde, să îndure. Pe fiecare participant activ la supliciul lui Isus, l-aş pedepsi crunt dacă mie mi s-ar da judecata lui, dar există unul în mod special de care m-aş ocupa atent. Nici nu i se spune numele acestui individ, sau cu ce se ocupă, pentru că nesimţiţii batjocoritori, nu fac parte din specia umană, de aceea şi pomenirea numelui li se uită. După a mea părere, ei sunt singurul argument care mă face să “cred” teoria lui Darwin, acela că unii chiar îşi au originea în lumea animală.

În timp ce Domnul Isus era atârnat pe cruce, făurind mântuirea noastră, eliberarea cu acte în regulă a fiinţei noastre, simţindu-L pe Tatăl Lui tot mai distant de El, din cauza păcatelor oribile ale omenirii, la un moment dat strigă cu glas tare: “Eloi, Eloi, lama sabactani?” Strigătul acesta împreună cu apelativul rostit îi determină pe fiii lui Gură-Cască să ia cuvântul. Şi din bagajul inculturii lor, traduc afirmaţia lui Isus, (afirmaţie rostită în aramaică) ca fiind o invocare a lui Ilie, despre care mai auzeau, când mai mergeau la templu, că trebuie să vină înaintea lui Mesia. „Traducerea” acesta aduce cu ea cascadă de râsete zgomotoase, în timp ce neşcolatul interpret se crede o mare vedetă a momentului. Invidios, probabil pe succesul traducătorului fără carte, un altul se hotărăşte să-i ia laurii de buruiană de pe umeri făcând un gest care îl recomandă ca fiind campionul nesimţirii. “A alergat de a umplut un burete cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: “Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!” Acest vin de calitate inferioară, era diluat foarte tare cu apă, şi constituia băutura consumată de sclavi şi soldaţi. Era băutura care se dădea condamnaţilor, în cazul că se dorea prelungirea vieţii şi în acelaşi timp şi agonia. Oferirea acestei bături lui Isus, era o formă de batjocură crasă, şi se urmărea într-un mod nesimţit prelungirea vieţii Lui până când se va hotărî Ilie să vină din cer şi să-L ia de pe cruce. Pentru ei moartea lui Isus a fost nimic altceva decât o distracţie. Cu siguranţă că şi acest gest al nesimţitului a condus pe cei prezenţi din haita lui la râsete şi mai puternice.

Specia nesimţiţilor, a batjocoritorilor şi inculţilor literali şi spirituali, nu s-a stins atunci. Îi mai vedem şi auzim printre noi. Îi găsim şi pe forum-uri, pe bloguri şi alte site-uri. Sunt mulţi şi azi care batjocoresc o credinţă sau alta pentru că o fac şi alţii. Nu au habar de Biblie şi nu ştiu nici măcar Tatăl nostru, până la capăt, dar se dau mari teologi, când de fapt sunt mai mult ologi şi călăuze oarbe. Cei mai mulţi practică un creştinism după ureche, dar se cred mari învăţaţi. Ne putem bate joc de Hristos şi după 2000 de ani, prin faptul că susţinem ceea ce Isus nu a crezut niciodată, că păzim ceea ce Isus niciodată nu ne-a spus să păzim, că ne închinăm în ziua în care Isus niciodată nu s-a închinat. În campionatul nesimţirii şi inculturii biblice, mulţi trec şi azi linia de sosire. Iar în batjocura lor singurele premii pe care le adună sunt nişte râsete trecătoare ale altora ca ei. E posibil să fi râs şi de tine alţii pentru că ai ales să fii cu Isus aşa cum îţi cere El, nu fi descurajat, mergi înainte. Pe pământul acesta nu mai e la modă să umbli cu Isus, să fii ca El, dar pământul acesta va trece, iar pe Pământul cel Nou şi în Raiul lui Dumnezeu, singura modă este să fii ca Isus. Doar aceia cărora nu le-a fost ruşine de Isus aici, vor umbla cu El acolo. O zi plină de…bun simţ!

Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: “Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15, 39).

O surpriză neaşteptată care are loc la scena răstignirii lui Isus, este centurionul roman. Deşi puţini remarcă acest lucru, centurionul acesta aduce o mică lumină în întunericul de acolo. Deşi spune mai mult pentru el, gândeşte cu voce tare, este auzit de cel puţin un martor care apoi îi spune evanghelistului Marcu, şi mai este auzit de locuitorii cerului. În durerea universului, centurionul aduce o mângâiere, o speranţă. S-a convins în câteva zeci de minute cât alţii în trei ani, în timp ce alţii nu s-au convins deloc, ca răstignitul din mijloc nu era un simplu om.

Centurionul este omul care nu merge la biserică sau la templu. Nu merge deoarece, fie nu-l interesează, fie nu-l invită nimeni. Cine ar invita un sutaş la biserică? Ne gândim în subconşient că e puţin probabil ca oameni ca acesta, dur, războinic, ar putea să fie atins de puterea dragostei lui Isus. Şi totuşi…, cred ca Cerul va fi populat de mulţi oameni cărora nu le-am făcut nici măcar o invitaţie la biserică.  Centurionul este omul care prinde esenţa evangheliei şi puterea ei în foarte scurt timp, lăsând cu gura căscată pe mulţi dintre creştinii de faţadă; ajungând de la cel din urmă, la cel dintâi.

Centurionul descoperă ce creştinii n-ar fi trebuit să uite: Isus este Fiul lui Dumnezeu, iar acesta trebuie pus pe tron nu pe cruce. Aceasta nu este pentru el doar o informaţie ci  o descoperire transformatoare. Omul sabiei are o inimă mai de carne decât oamenii cărţii a căror inimă se împietrise. Omul cuceririlor şi nedreptăţii romane este convins de divinitatea lui Isus, în timp ce oamenii legii, ce se făleau cu ştiinţa dreptăţii Celui Prea Înalt, îşi bat joc de divinitatea lui Isus. În timp ce sutaşul acesta realizează tragedia uciderii unui fiu de Dumnezeu, fariseii şi alte feţe bisericeşti se felicită pentru fatidica realizare.

Centurionul este omul care nu este atât de mult impresionat de cuvinte, dar este doborât de puterea exemplului. Şi ca el sunt mulţi astăzi. Ei sunt prea ocupaţi să stea să asculte cuvinte, fie ele dintre cele mai frumoase, dar sunt opriţi din goana lor de o simplă dar grăitoare imagine a unui creştin autentic. Noi ca şi creştini, cei care am mai rămas, cel puţin, facem mai multă reclamă Evangheliei prin imagine decât prin Cuvânt. Pământenii secolului nostru sunt atraşi de formă, ca mai apoi să fie curioşi de fondul din spatele ei. Nişte creştini răstigniţi faţă de ei înşişi este o imagine mai pătrunzătoare pentru sutaşii lumii noastre decât nişte creştinii ce pozează a sfinţenie dar sunt plini de mândrie, vanitate şi exclusivism religios, ascunşi în spatele altarelor bisericilor. Trăirea bate vorbirea, iar aceasta trebuie luată ca principiu existenţial care să nu fie uitat.

Nu mi-e ruşine să mint,

să fur, să vorbesc nepotrivit,

nu mi-e ruşine să privesc ce nu ar trebui privit,

şi nici de glumele ce le aud sau le zic,

şi… tot mai des, tot mai mult,

nu mai am ruşine de nimic.

Numai de El, de Isus.

Mi-e ruşine să fiu curat când cei mulţi sunt murdari,

Să fiu alb, când la modă este negru sau cenuşiu.

Mi-e ruşine să-L vestesc când mai mulţi Îl ponegresc.

Mi-e ruşine să-L îndrăgesc când atâţia Îl răstignesc.

Mi-e atât de ruşine de mine că mi-e atât de ruşine de El.

20. După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina de purpură, L-au îmbrăcat în hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.
22. Şi au adus pe Isus la locul numit Golgota, care tălmăcit înseamnă: “Locul căpăţânii”.
23. I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat.
24. După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei trăgând la sorţi, ca să ştie ce să ia fiecare.
25. Când L-au răstignit, era ceasul al treilea.
26. Deasupra Lui era scrisă vina Lui: “Împăratul iudeilor.”
29. Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: “Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile,
30. mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi coboară-Te de pe cruce!”
31. Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: “Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine însuşi nu Se poate mântui!
32. Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El. (Marcu 15).

Gestul sacrificiului lui Isus ne tulbură din cel puţin două motive. În primul rând ne tulburăm la gândul că a suferit atâta tortură. Durerea fizică, de neimaginat ne face să ne întrebăm dacă noi, fiecare, am fi fost în stare de aşa ceva. Toţi recunoaştem că nu.

În al doilea rând, ne tulbură gândul că recunoştinţa pentru asemenea gest de iubire, nu poate fi arătată decât prin punerea noastră la dispoziţia lui Isus. Nici măcar moartea noastră pentru El, nu poate fi echivalentă cu moartea Lui pentru noi. Jertfa lui Isus, a adus la tăcere orice reproş ce I s-ar fi putut adus lui Dumnezeu până în acel moment. Isus a făcut inimaginabilul chiar şi pentru firea noastră coruptă. Satana însuşi a pălit, iar racoliţii lui au realizat că au dat-o rău în bară cu un asemnea conducător ratat. Dacă o micuţă abatere ar fi avut Isus în umblarea Lui printre noi, firea păcatoasă ar fi sărbătorit şi azi triumful, deoarece Dumnezeu nu ar mai fi avut nici un drept moral să acţioneze în anihilarea ei.

Moartea şi învierea lui Isus, transmite genelor din noi mesajul că “noi nu mai suntem ai noştri”, ci Îi aparţinem Lui de două ori: prin creare şi prin răscumpărare. Coborârea lui Isus Dumnezeu între noi, arată că dumnezeirea a făcut totul, a dat totul, a dovedit prin toate că Îşi iubeşte creaţia. Dumnezeu S-a coborât la noi ca noi să nu mai avem motive să spunem că nu putem ajunge la El. Cu toatea aceste dovezi de necontestat,Dumnezeu nu ne obligă să-L alegem. Iar aceasta încurcă din nou calculele firii păcatoase. Aceasta a fost ultima teorie de care s-a agăţat firea: “dacă Îi aparţinem de drept lui Dumnezeu prin răscumpărare, iar eu nu vreau să fiu al Lui, atunci trebuie să mă oblige, iar obligarea aceasta înseamnă  dictatură divină.” Dar Dumnezeu nu ne obligă să-L iubim deoarece El ştie cel mai bine că dragoste cu forţa nu se poate. Mă întreb cine poate rezista unei asemenea iubirii de Tată? Când Dumnezeu îţi face curte, ce motiv ai să-L refuzi?

16. Ostaşii au adus pe Isus în curte, adică în palat, şi au adunat toată ceata ostaşilor.
17. L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap.
18. Apoi au început să-I ureze şi să zică: “Plecăciune, Împăratul iudeilor!”
19. Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I se închinau.
20. După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina de purpură, L-au îmbrăcat în hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească. (Marcu 15, 16-20)

Stătea prăbuşit lângă stâlpul de care a fost legat pentru a fi biciuit. Plumbii biciului blestemat se mândreau de prada de care tocmai avuseseră parte. Au muşcat cu nesaţ din carnea acestui sfânt, la fel cum au făcut şi în cazul altor… nesfinţi. Mâinile puternice ale soldaţilor romani, mâini care Dumnezeu le dăduse putere şi în acea zi, au apucat cu plăcere biciul, lovind cu demonism pe Acela care ţinea viaţa lor în mâinile Lui. Ce ironie! Isus, să fie bătut până la epuizare de mâinile pe care El le-a ţesut şi El le-a dat vigoare! Câtă iubire, câtă dovadă de iertare! Aceleaşi mâni, mâine vor primi din nou putere de la El, şi cine ştie pe cine vor mai biciui!

Târât de braţele puternice ale unor soldaţi, Isus este aşezat pe o lesepde de piatră rece. În sfârşit puţină odihnă; dar…stai…, ce-i cu adunătura asta de soldaţi? În marea curte a palatului, aproape 600 de soldaţi se asează ca la un spectacol, toţi privind cu un rânjet pe buze la Isus. Ce urmează? Unul dintre soldaţi se apropie de Isus şi îi pune pe umeri o mantie purpurie, în timp ce altul se grăbeşte cu un fel de coroană…făcută din spini. I-o îndeasă cu plăcere pe cap, în timp ce spinii ascuţiţi îi sfredelesc fruntea asudată. Blestemul păcatului este îndurat până la capăt de Isus. Spinii care au apărut după căderea în păcat, intră nemiloşi în pielea Mântuitorului, vrând parcă, să  răzbune blestemul invocat de Dumnezeu la începuturi:„spini şi pălămidă să-ţi dea (pământul)…”(Geneza 3,18). Show-ul păcătos continuă cu jigniri, loviri şi scuipări. Scene la care soldaţii de distrează copios, alungându-le astfel plictiseala din garnizonă. Nefiresc şi de neimaginat, Olarul a fost ucis de cioburile vaselor care au fost candva frumos modelate. Lutul ars, s-a răzbunat pe Acela care l-a modelat în loc să-şi verse mânia pe acela care l-a spart.

Stau şi gândesc ce aş face eu unor asemenea brute care-mi înjosesc atât de mult unicul meu fiu, care a fost trimis să-i înnobileze, să le aducă titlul de proprietari ai Cerului, să-i invite să se pregătească de cel mai mare ospăţ din Univers?! Sunt convins că nu aş fi răbdat precum Tatăl din ceruri. Însă El a răbdat, Isus a ales să rabde şi să pătimească, deoarece iubirea Lui faţă de noi este mai mare decât suferinţa provocată de către noi. Pentru că încă ne mai iubeşte, ne mai dă şi azi vedere ochilor, putere picioarelor, pricepere mâinilor, auz urechilor, gust şi miros, mult frumos şi mult har. Cum le vom folosi? Cu toate aceste daruri, cui vom sluji? Ce cuvinte vor ieşi de pe buzele noastre? Ce vom permite urechilor să asculte? Dar paşii, încotro îi vom grăbi? Mâinile vor sluji sau vor lovi? Inima care ne mai bate, cui o vom oferi şi azi? Nu uita că fiecare dar pe care l-ai primit azi, îl vei putea folosi fie pentru plăcerea lui Dumnezeu, fie spre batjocorirea Lui. Eu îmi doresc, ca tot ce mi-a oferit cerul azi să folosesc în scopuri alese inimii lui Isus. Dar tu?

Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf (Marcu 15, 21).

Obosit, bărbatul vânjos, se întorcea de la robota câmpului. Era vineri şi omul trebuia să ajungă mai devreme acasă. Peste câteva ore, apusul soarelui anunţa venirea zilei Domnului, Sabatul, şi totul trebuia să fie pregătit în ceea ce ţine de el. Soţia lui, probabil era aproape gata cu gătitul şi copiii o ajutau la curăţenie. Avea doi băieţi, Alexandru şi Rufus. În drum spre casă observă, de cum intră în cetate, multă agitaţie. Imediat şi-a dat seama despre ce era vorba: “Pilat a trimis spre răstignire alţi rebeli”, se gândi Simon, “trebuie să fie şi Baraba între ei”. Din curiozitate, nu din plăcere, se amestecă în mulţime să vadă poate un Baraba umilit, învins. Aproape fiind descoperă că nici unul dintre cei trei condamnaţi nu este vestitul rebel şi tâlhar. Îşi dă seama că doi dintre ei trebuie să fi fost din breasla lui Baraba, dar al treilea… Are trăsături nobile în ciuda supliciului la care a fost supus. Ceva îl atrage la Isus, la modul supus în care suferă. La un moment dat Isus cade sub cruce epuizat, iar căderea această aduce cu ea ridicarea lui Simon. Silit de brutalul soldat, ia crucea de pe spatele lui Isus, o pune pe a lui şi drumul infamiei continuă. Deşi obosit de munca depusă la câmp, purtarea crucii, îi aduce un confort, îl apropie de Cel ce o purtase mai înainte, iar simţământul că tocmai se întâlnise cu Fiul lui Dumnezeu pune stăpânire pe el. Ajuns pe deal, pune crucea jos, participă la răstignire şi cu paşi repezi se îndreaptă spre casă, unde îl aşteptau, îngrijoraţi, membrii familiei. Întrebat ce s-a întâmplat, a răspuns scurt: “am purtat o cruce…”  şi căzu din nou pe gânduri, dar se vedea că era un om schimbat.

Crucea te schimbă. Purtarea crucii lucrează trasformarea ta, dar şi viceversa este adevărată. Refuzul de a-ţi purta crucea te va schmiba, însă nu după chipul lui Isus ci după chipul lumii care L-a răstignit. Isus nu ne pune să purtăm o cruce ca a Lui, pentru că nu mai este nevoie, dar în drumul asemănării cu El, avem de purtat propria cruce, dată fiecăruia după puterile Lui. Când vei cădea sub greutatea ei, nu abandona drumul, întotdeuna va fi un Simon din Cirena care să te ajute, întotdeuna Îl vei avea pe Isus ca sprijin. E plin creştinismul de cruci dar e atât de gol de Isus. E mai uşor să ai o cruce la gât decât s-o ai în inimă. E mai convenabil firii noastre să te închini cu trupul, ca un păgân, în faţa unei cruci, decât să-ţi închini viaţa întreagă lui Dumnezeu. Sunt milioane de cruci în lume, cel puţini două de creştin, dar nu mai vezi nici o răstignire… de sine. Cine este de acord să-ţi pironească cu entuziasm marele EU, ca Isus să ocupe tronul în viaţa noastră? Cine este primul care să dorească să-şi răstignească răzbunarea, ura, falsa închinare, propria plăcere, păcatele îndrăgite, etc? Cine va lăsa ca umblările fără Dumnezeu şi acţiunile lipsite de duhul Său să-i fie pironite? Dar limba, acest mădular care ne creează atâtea probleme, limba, cine o va da la răstignit?

Aceasta este puterea crucii, te face un altfel de om, om după inima lui Dumnezeu. Dacă transfomarea vieţii tale, după modelul vieţii lui Isus, nu are loc, atunci nu porţi crucea care trebuie. De purtarea unei cruci oricum nu scăpăm. O cruce tot luăm în spate, fie e crucea care o primim atunci când ne hotărâm să umblăm în viaţă ca Isus, fie e crucea care ni se dă respingând umblarea ca şi Isus. Da, Satana are mare plăcere să-ţi dea crucea lui. E mai estetică decât cea pe care Isus ţi-o oferă, şi mai uşoară… ,la început. Mulţi se cred foarte deştepţi că au acceptat oferta diavolului deşi ei nici nu ştiu cu cine au făcut pact. Sub mantia religiei mulţi demoni se ascund. Numai cine poartă crucea adevărului îi poate demasca. Aparent poţi face ce vrei, ce-ţi place şi ţi se pare uşoară varianta short-cut a Satanei, dar pe măsură ce înaintezi în viaţa cu crucea lui, dacă nu te deştepţi, vei sfârşi cu sfărâmarea coloanei vertebrale morale a vieţii tale. Crucea Satanei îţi rupe oasele şi te secătuieşte de orice energie divină, îţi va ucide sufletul şi te va scoate din împărăţia lui Dumnezeu. La fel cum nu toate alegerile duc la cer, tot aşa nu toate crucile, care au invadat lumea creştină, sunt ale lui Isus.

Crucea pe care ne invită Isus s-o purtăm, pare grea la început şi e adevărat că mulţi te hulesc şi te batjocoresc că nu ai minte. Când cei mai mulţi le poartă la gât, tu de ce să fii nebun să o porţi în spate şi-n inimă. Aşa au râs şi de Isus, dar tu ştii finalul, nu? Isus e mereu lângă tine să-ţi şteargă sudoarea şi să-ţi dea o mână de ajutor. El a trecut pe aici şi ştie cum e, de aceea, dacă hotărăşti să mergi până la capăt, crucea îţi va fi tot mai uşoară, fiindcă tot mai mult din ea va duce Isus. Crucea ta pentru El este uşoară, crucea Lui a fost grea. De aceea nu renunţa, chiar dacă răstignirea firii păcătoase, care şi-a făcut palat în inima ta, este grea. Cerul e la o distanţă de răstignire, dar tu decizi când şi dacă vrei să faci jertfa aceasta. Nu uita: fără cruce, nu există coroană!

Marea febră a alegerilor încă nu a trecut. Unii sunt bucuroşi, neregretând nici un strop din sudoarea care i-a cuprins de când a trecut această febră electorală. Banii, mulţi, ce s-au cheltuit şi-au atins sau nu prea, scopul campaniei. Alţii în schimb, încă mai transpiră pentru turul doi. Şi mai sunt unii care deşi s-au înfierbântat în campanie, au lăsat reci pe cei mai mulţi alegători.

Retrospectiv privind, a fost o campanie cu bune şi multe rele. Relele au fost parcă mai multe ca în anii trecuţi, şi de multe ce sunt nu voi insista amintind întrega listă. E de ajuns să ne reamintim, fără plăcere, injuriile la adresa opozanţilor, calomniile, bărfele sau dezgroparea gunoaielor, minciunile, etc. Şi când te gândeşti că toate astea au avut loc într-un popor creştin! Încă o dată am dat dovadă că mulţi dintre noi nu avem nimic de-a face cu valorile creştinismului şi a Celui ce l-a creat.

Cea mai rea parte în această campanie, nu este partea rea a ei, cu cele mai sus amintite, ci partea „bună”, sau mai corect spus, acel iz de bine. Partea bună, cu relele ei, este aceea în care numele lui Dumnezeu a fost invocat ca o pecete a strategiei politice şi administrative a fiecărui candidat. „Aşa să îmi ajute Dumnezeu!” a fost doar una dintre des auzitele apelativele la divinitate rostite la sfârşitul discursului electoral.

Nimic greşit, am putea spune la repezeală. Şi n-ar fi dacă nu am avea experienţa anilor care confirmă că unii dintre aceşti credincioşi la microunde, după ce vor ajunge unde au vrut, vor uita şi nici nu vor vrea să-şi mai aducă aminte de El şi de ceea ce I-au promis Lui şi nouă, până peste patru ani când vor folosi aceeaşi strategie făţarnică. Ori asta înseamnă aţi bate joc de divinitate şi de oameni însă „Dumnezeu nu se lasă batjocorit, şi ceea ce seamănă omul aceea va şi secera”, după cum spune şi Scriptura (Galateni 6,7).

Tot experienţa anilor trecuţi ne-a învăţat că aproape nici unul dintre cei aleşi nu vor putea respecta promisiunile făcute; fie că nu au cum, fie că nu vor avea de gând. Promisiunile rămân utopii, aşteptările devin stil de viaţă şi lucrurile nu se vor schimba prea mult în bine. De aceea mă întreb: Oare e cineva care îşi respectă promisiunile faţă de mine, faţă de noi? E cineva care să ne vrea binele cu adevărat şi să se ţină de cuvânt?

La aceste întrebări, o carte, Scriptura, îmi vorbeşte despre un asemenea om, Iisus. El nu se schimbă iar cuvintele lui sunt „Da” şi „Amin”, şi singurul Lui interes este acela de a mă duce în Paradis.

În aceste context vreau să vă propun o altfel de campanie electorală, avându-L în frunte pe Iisus Hristos iar ca şi consilieri, apostolii. Iisus are o altă filosofie de viaţă pentru noi. Cel mai important pentru El nu este de a petici lumea rea cu câte un bine, deşi face şi asta, ci în mod special de a reface chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi, ca după aceea să refacă pământul, iar pe cei refăcuţi să-i facă moştenitori ai lui. Astea nu-s poveşti şi nici utopii, sunt realităţi ce stau să se desfăşoare.

Agenda şi strategia de lucru o găsim în Exod 20, şi îndeamnă pe fiecare să o respecte. Caracterul lui Dumnezeu este revelat în acest capitol, fiecare dintre cele Zece Porunci, oferind omului voia explicită al Atotputernicului. Apoi vă invit să mergem în Noul Testament, la Predica de pe Munte (Matei 5,6,7). Acolo găsim adevărate reţete ale fericirii, ale adevăratei împliniri, ale desăvârşirii, etc.

În această campanie oamenii sunt invitaţi să încerce altfel de sentimente sau trăiri. Descoprim că fericiţi şi binecuvântaţi sunt nu acei aroganţi şi tupeişti ci acei „săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor.” Fericiţi sunt aceia care plâng răul, nu cei care calomniază şi apasă pe cei de lângă ei. Nu cei însetaţi după putere şi flămânzi după bani şi alte lucruri materiale, vor fi săturaţi, ci acei care flămânzesc şi însetează după neprihănire. Nu cei trufaşi şi mândri, ci cei blânzi sunt fericiţi că la urmă, lor le revine stăpânirea pământului cel nou. Cei milostivi vor fi binecuvântaţi şi vor avea parte de milă, nu filantropii de ocazie şi oportuniştii tributari unor interese egocentrice. Iar cei cu inima curată, cei care nu s-au compromis şi nu s-au lăsat corupţi şi mânjiţi vor vedea pe Dumnezeu. Iar pentru cei ce deja şi.au pătat viaţa cu fapte de acest gen, Dumnezeu îi poate curăţa. Fiii lui Dumnezeu sunt aceia care aduc pacea în lume, cât despre exponenţii urii, dezbinării, calomniilor, nu pot fi decât fiii domnului întunericului.

În planul lui Iisus mai găsim că duşmanii trebuie iubiţi, semenii iertaţi, mai marii respectaţi, cei care nu te iubesc, binecuvântaţi. Vă place „politica” lui Dumnezeu ? Subscrieţi la ea? Luaţi Sfânta Scriptură, şi veţi găsi în ea multe şi felurite promisiuni ale lui Dumnezeu, gata să fie împlnite în viaţa noastră. Comparând promisiunile lui Dumnezeu cu ale omului nu poţi să nu observi giganta deosebire. În timp ce omul îşi promite o viaţă mai bună pe un pământ stricat, ceea ce e o mare minciună; Dumnezeu îţi promite că pe acest pământ viaţa alături de El este mai uşor de îndurat, iar viaţa eternă e ca un premiu deja câştigat.

În curând campania electorală se va termina, ca apoi, ceva mai încolo, să înceapă altele, dar votarea nu se termină aici. Ea continuă şi când ultimul om va fi ales în funcţie. Chiar dacă ai dat toate voturile tale, un vot ţi se cere în orice zi, votul pentru Iisus. Pe Iisus, te-ai decis să-L alegi ca şi conducător al vieţii tale ? Te-ai gândit să-L faci modelul tău de existenţă ?  Nu uita: El alege în fiecare zi viaţa pentru tine, cum Îi mulţumeşti? Eu am hotărât să-I dau votul lui Isus chiar acum, eu vreau să votez zilnic pentru El, dar tu…, tu cu cine votezi?