Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Isaia 53,3-5)

Frumosul îl definim, de cele mai multe ori, după exterior şi prea puţini îl definim după interior. Frumosul de faţadă este,de altfel, cel care ne face de cele mai multe ori să suferim. Asta pentru că aşa cum spunea Isus, prea mulţi suntem nişte morminte văruite.

Noi, oamenii în general, nu suntem frumoşi deoarece ne hrănim prea mult cu noi înşine. Petrecem enorm de mult timp din viaţă în faţa oglindei personale, cerându-i acesteia frenetic să ne spună cine e cel mai frumos(machiat) din ţară, de la serviciu, de la biserică, din familie. Iar ea ne va spune zilnic, roboticul: “tu eşti!” Că pentru a nu fi spartă şi oglinda minte. Umblăm zilnic în straie care mai de care mai scumpe, ca Naaman pe vremuri, dar sub aceste zdrenţe de firmă se ascunde la noi toţi un putregai şi mai de firmă, lepra. Lepra urii, răzbunării, nemulţumirii, clevetirii, egoismului, nerăbdării, intolerării celui de lângă noi. Într-un cuvânt, lepra păcatului. Durerea cea mare este că nu ne mai pasă de starea deplorabilă. Azi nimeni nu mai strigă: “necurat, necurat!”, că nu mai e la modă şi nu te mai obligă nimeni. Azi, nu lepra sau păcatul atrage oprobiu ci vindecarea ei sau pocăinţa. Nu cei care cad dar se ridică sunt ovaţionaţi ci aceia care fac show în şi din căderea lor, bălăcindu-se în porcoasele noroaie. Ne întindem pielea, cei care au bani (şi atâta tot), ca guma de mestecat, ca să nu arătăm şifonaţi, ne dăm cu creme hidradante ca să fim mai unsuroşi doar, că de riduri tot nu scăpăm. Investim exorbitant pe ceea ce trece şi murim înainte de a apuca să investim în ceea ce va rămâne, omul frumos dinlăuntru.

Frumosul autentic se transmite pe calea undelor iubirii. Frumosul schimbă vieţile, înnobilându-le. Deşi e o plantă firavă, acum când lumea e în prag de îngheţ, eu cred că frumosul va birui. Frumosul este un antidot în lumea asta infectată de urât şi neestetic; aşa se explică de ce nu ia amploare rapidă. Virusul se ia uşor, prin contact cu cei infestaţi, dar antidotul este la libera alegere a bolnavului. Ca să te vindeci, trebuie mai întâi să recunoşti că eşti bolnav, iar apoi să urmezi tratamentul prescris.

Când cel mai Frumos dintre oameni, Isus, a trecut pe la noi, am avut grijă să-L schimonosim, după ce am încercat ani în şir să-L convingem să fie ca noi. Pentru că nu am reuşit, am recurs la mutilare, prea ne deranja Faţa Lui sfântă, Mâinile Lui binefăcătoare, Picioarele Lui mereu gata să alerge spre cei în nevoie. I-am sfâşiat fruntea, i-am străpuns coasta, mâinile şi picioarele, crezând că aşa Îl vom urâţi. Ne-am înşelat însă, deoarece, frumosul a rămas în El, de aceea a spus Tatălui să ne ierte şi de aceea ne pregăteşte case în eternitate. Isus este dovada că frumuseţea autentică nu se moşteneşte ci se capătă de la Creatorul frumosului. Oamenii frumoşi devin nu se nasc frumoşi. Tu şi eu putem să fim exemplare autentice al frumosului prin contactul zilnic cu Cel mai Frumos.E vremea omului frumos. Fii şi tu unul!

Preoţii cei mai de seamă şi tot soborul căutau vreo mărturie împotriva lui Isus, ca să-L omoare; dar nu găseau niciuna.

Pentru că mulţi făceau mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile lor nu se potriveau…

Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: “Proroceşte!” Iar aprozii L-au primit în palme. (Marcu 14, 55.56.65).

Procesul şi condamnarea lui Isus arată că în ce priveşte răul, oamenii pot atinge “performanţe” cutremurătoare. Pentru a ne păzi cu străşnicie prezentul confortului infect al mulţumirii de sine şi egoismului am fi dispuşi, dacă s-ar putea, să dăm cu veşnicia de pereţii efemerului. E de neînţeleasă păzirea feroce a ciolanului când Isus e dispus să ne ofere un ospăţ bogat în curţile eternităţii. Fără echivoc, Isus le-a tulburat apele existenţiale celor de acum 2000 de ani, încercând să-i scoată din legănul confortabil al morţii spirituale. Iar lor le trebuia o doză importantă de semerenie să recunoască eşecul credinţei lor, inutilitatea religioasă de până atunci şi falsa dovadă de spiritualitate. Prea puţini au reuşit performanţa asta. Iar noi cei de astăzi, trăim într-o izbitoare asemănare. Câţi sunt gata să recunoască eşecul din viaţa lor? Câţi L-am lăsa pe Isus să ne transforme şi să ne stăpânească? Câţi ne vom lăsa pe mâna Lui? Câţi vom înţelege, oare, că nu Dumnezeu este duşmanul libertăţii noastre ci egoismul şi vanitatea din inimile noastre, împreună cu cel care le-a sădit acolo, adică necuratul?

Acuzaţiile lor la procesul lui Isus au fost la fel de penibile ca ei înşişi. Nu aveau nici un cap de acuzare, iar martorii aduşi împotriva lui Isus, au făcut ca întreaga judecată să fie o parodie, ca în filmele cu proşti. Să acuzi şi să condamni un sfânt pe nedrept, este o mare greşeală, dar să acuzi şi să condamni pe Dumnezeu este tragedie. Mare adevăr a rostit cel care a afirmat ca cine câstigă în învăţătură şi pierde în caracter, pierde mai mult decât câştigă. De atunci până azi nu s-a schimbat nimic în bine. De am fi putut pune mâna pe Dumnezeu, mulţi dintre noi L-am fi târât de la un capăt al pământului la altul, prin tot felul de tribunale acuzându-L de tot răul care are loc pe pământ, deşi nu poartă vina pentru nimic. De atunci până azi s-au schimat doar trupurile noastre, inima a rămas aceeaşi, răzvrătită şi “deznădăjduit de rea”. Miza judecăţii lui Isus de atunci a fost: viaţa lor sau viaţa Lui? Ne place sau nu, azi discutăm de aceeaşi miză: viaţa mea sau viaţa Lui?

Renunţăm la ceea ce suntem pentru ceea ce vrea El să devenim? Vom renunţa la ceea ce avem pentru ceea ce vrea El să ne dea? Din nefercire, sunt şi azi destui care nu dau şanţurile satului pe străzile de aur ale cerului şi nici alcoolul pentru Apa Vieţii. Destui care nu dau moaştele şi icoanele pe pocăinţa autentică; mântuirea prin fapte pentru mântuirea prin har. Destui care nu dau ura pentru iubire, răzbunarea pentru iertare, violenţa pentru pace. Destui care nu dau vorbele murdare pe cele cu har, minciuna pentru adevăr. E bine să ştim că nu pierdem nimic important acceptându-L pe Isus să ne conducă; în schimb, pierdem totul dacă refuzăm trăirea cu El. Calitatea dar şi cantitatea vieţii noastre depinde, indiscutabil, de răspunsul la această provocare: El sau noi?

Citind din Evanghelie zilele acestea, mi-a atras atenţia un aspect din interferenţele lui Isus cu ucenicii şi cu oamenii timpului de atunci, şi anume întrebările pe care ei le-au pus lui Isus. Cele mai multe dintre ele sunt atât de banale şi inutile, superficiale şi de umplutură. Sunt puţin ofticat, puţin mai mult, pentru că deşi aveau între ei pe Însuşi Ziditorul tuturor lucrurilor, pe Cel care deţine toată informaţia, Atotştiitorul, Fiul lui Dumnezeu şi Omul mileniilor, au pus întrebări mai mult să se afle în treabă. Au întrebat tot felul de inutilităţi şi nemintoşenii. Au pus întrebări cu şiretlic pentru a-L putea prinde cu vorba şi să-L condamne, au întrebat ca mai apoi să ia în bătaie de joc răspunsul Lui. Au întrebat despre viaţa lor lipsită de sens şi despre problemele lor nesemnificative. Au întrebat despre pământ şi mai nimic despre Cer. Au vrut să ştie cine avea dreptate şi nu cum trebuie să iubească mai mult. Au întrebat despre cine trebuia să moştenească o moşie trecătoare şi nu cum pot să ajungă în ţara veşniciei.

- Petru Îl întreabă de câte ori trebuie să-şi ierte aproapele, oare nu ştia? Tot el e curios cum va sfârşi Ioan, era atât de important pentru viaţa lui ?

- Saducheii Îl întreabă despre înviere deşi nu credeau în ea, oare nu pentru a batjocori răspunsul lui?

- Un cărturar Îl întreabă despre cea mai mare poruncă, oare nu învăţase până atunci?

- Fariseii şi irodienii Îl întreabă dacă se cuvine să plătească bir cezarului, oare chiar îi interesa atât de tare?

- Bătrânii şi proeţii Îl întreabă cu ce putere face El ordine în templu, oare chiar vroiau să afle?

- Ucenicii Îl întreabă de ce nu au putut să elibereze un demonizat şi mai că L-ar fi întrebat în multe ocazii, care este cel mai mare între ei.

- Tânărul bogat Îl întreabă ce să facă să moştenească Împăraţia lui Dumnezeu, dar aştepta din partea lui Isus să-i dea răspunsul care să-i gâdile urechile.

Nimeni nu-L întreabă despre creaţiune, despre ce a simţit când Adam şi Eva au căzut în păcat. Nimic despre războiul din Cer, nimic despre strategii de luptă împotriva Satanei. Nici o întrebare despre celelalte lumi sau despre splendorile Cerului. Nu sunt curioşi nici unul să afle care au fost motivele pentru care Enoh, Moise, Ilie sunt în ceruri, sau despre ce fac ei acolo. Nici măcar după întâmplarea de pe munte, când au văzut pe Moise şi Ilie, nu au avut nici o întrebare. Nici o întrebare despre locaşurile cereşti de acolo de Sus, sau despre iubirea Tatălui. Nici o întrebare importantă pentru viaţă.

Eternitatea a dat mână cu noi şi noi L-am tratat indiferent, ne-am întreţinut protocolar cu întrebări de preşcolari. Banalul din noi s-a evidenţiat la orice nivel. Una dintre puţinele întrebări importante le-a adresat Pilat: “Ce este adevărul?”, dar n-a aşteptat să primească răspuns. Mă cam îndoiesc că nu ştia, după cele petrecute, însă era prea însetat după putere şi înrobit sistemului şi ambiţiilor personale. De fapt, Pilat nu dorea o soluţie; tot ce căuta el era o cale de scăpare.

Dar noi ce L-am întreba dacă ar fi în carne şi oase cu noi, ca acum 2000 de ani? Mă tem că tot banalităţi!

Cei din biserică L-ar întreba dacă trebuie să poarte femeia batic în biserică, dacă trebuie să tacă în biserică, dacă e bine să fie mutat amvonul de la locul lui. Dacă e bine să urcăm la amvon şi pe cei nebotezaţi sau din altă confesiune. Dacă e păcat să rupi un măr în Sabat, sau dacă e păcat să mergi cu maşina în Sabat. Dacă trebuie să iertăm pe cel care nu îşi cere iertare, dacă e bine ca pe lecţiunile noastre, pe Biblii şi pe frontispiciul bisericii să fie pusă crucea. Dacă Duhul Sfânt este sau nu persoană a dumnezeirii, dacă există sau nu trinitate. Dacă e păcat sau nu să avem televizor şi internet, dacă e păcat sau nu să consumăm carne. Dacă Sâmbăta sau Duminica este ziua de odihnă şi de închinare adevărată (ei, asta ar mai suna cumva a întrebare deşteaptă, deşi Dumnezeu ne-a spus de început şi Isus ne-a arătat prin exemplul Lui care e ziua de închinare săptămânală).

Reporterii lumii s-ar înghesui să-L întrebe dacă a fost sau nu căsătorit cu Maria Magadalena şi dacă au avut copii. Dacă se simte vinovat de sinuciderea lui Iuda. Dacă va fi sau nu apocalipsă, sau dacă papa de la Roma este sau nu fiara sau 666.

Şi lista întrebărilor nemintoase ar putea continua. Cred că după 2000 de ani, deşi suntem alţii oameni, cei mai mulţi, avem aceleaşi întrebări lipsite de semnificaţie şi profunzime. Nu ne interesează nici azi prea mult cerul şi tot ce însemnă el, pentru că suntem prea legaţi de pământ. Nici de iubirea lui Dumnezeu nu am fi prea curioşi, fiindcă ne iubim prea mult pe noi înşine.

Conştienţi sau nu, deşi lipsit de un trup ca al nostru, Isus este lângă noi prin prezenţa îngerilor şi a Duhului Sfânt în fiecare zi, gata să ne ofere soluţii, să ne răspundă la întrebările vieţii, să ne vină în ajutor, 24 din 24 de ore disponibil, la o distanţă de o rugăciune, de o conversaţie. Vei sta de vorbă cu El azi, şi în fiecare zi? Întreabă-L despre cer, despre iubire, despre Tatăl, despre casa ta cerească, despre pământul nou, despre revenire; întreabă-L şi… cu drag îţi va răspunde!

13. Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi din irodieni, ca să-L prindă cu vorba.
14. Aceştia au venit şi I-au zis: “Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu cauţi la faţa oamenilor şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr… (Marcu 12,13.14)

Citind acest verset mă întreb cum de n-a “vomitat” Isus mirosindu-le putoarea şi duhoarea sufletească? Scârba pe care ţi-o produc sufletete putrede de ură şi alterate de lipsa iubirii este mai mare şi mai de lungă durată decât cea produsă de nişte alimente alterate. Un suflet lipsit de prezenţa lui Dumnezeu duhneşte mai tare decât un cerşetor jegos din Bucureşti. Biblia ne spune că va veni o zi când cei ca ei, ca fariseii, vor avea parte de un tratament neplăcut, sinonim cu scârba: “fiindcă eşti căldicel…, am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3,16). Noi, s-ar putea să nu ne mai simţim că ne-am obişnuit cu mirosul, dar sufletele sincere şi sensibile ne simt de la o poştă. De aceea ne şi întreabă, uneori chiar retoric: “De ce am veni la voi?” Şi noi ne grăbim să le arătăm (ca nişte copii jucăriile, altor copii) ce avem când de fapt ei doresc sa vadă ce şi cum suntem. E adevărat că deţinem multe şi ştim, dar la ce ne ajută doar că ştim şi avem?

“Învăţătorule, ştim că spui adevărul…” sau în altă traducere: “Învăţătorule, ştim că eşti corect”. Informaţia este inutilă dacă nu o foloseşti. Rasplata omului, cerul, nu va fi dat doar pe baza cunoştinţelor despre Isus ci pe baza stăpânirii lui Isus în inima noastră. Uităm se pare de multe ori că Isus nu este deloc sensiblizat de cuvintele noastre care nu au acoperire în trăirea zilnică. Ce folos că vorbesc frumos despre El dacă trăiesc altfel decât a trăit El? Isus a spus foarte clar că închinarea este coextensivă cu viaţa. Urmaşul lui Isus Hristos nu numai că merge la templu în ziua Domnului, ci aduce totodată templul în sine însuşi.

Nu ştiu cât de mult ştiau fariseii din vremea aceea despre esenţa şi originea lui Isus, dar ştiu cât ştim noi, de aceea nu avem nici o scuză. Posibil că ei nu au ştiut prea mult pentru că nu au vrut şi pentru că nu le-au plăcut Isus, dar oare omul modern nu merge pe acelaşi drum?

“…şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr…” Mă îndoiesc că aceste cuvinte erau sincere, că dacă ar fi fost, ei trebuiau să fie primii care să urmeze această cale. Şi când te gândeşti că stăteau în faţa lui Isus care le citea inimile şi motivaţiile! Leproşii erau mult mai curaţi decât ei, pentru că adevărat aboală a omului nu este cea care ţine de trup ci aceea care ţine de suflet. În spatele cuvintelor frumoase se afla o capcană hidoasă, o altă dovadă că şi atunci scopul scuza mijloacele. De aceea aş putea spune că nu toţi care au miere pe buze sunt albine, o parte bună sunt viespi.

Problema noastră nu este educaţia insuficientă, ci faptul că avem o inimă răzvrătită. Unul dintre efectele păcatului tolerat în viaţa noastră este că el ne deposedează de adevărata noastră natură şi ne interzice accesul la identitatea noastră reală. Adevărul ca informaţie doar, ne face nişte obezi religioaşi în timp ce Isus ne vrea atleţi spirituali pentru El şi cauza Lui. După cum nu kilogramele în plus îl fac pe om valoros, ci doar mai voluminos, tot aşa nici cantitatea informaţiei biblice nu te face un om spiritual. Practica dovedeşte cât de profund ne-am însuşit teoria. O zi de calitatea tuturor!

21. Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: “Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.”

22. Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii.

23. Isus S-a uitat împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi: “Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!”

24. Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: “Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!

25. Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!”

26. Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: “Cine poate atunci să fie mântuit?”

27. Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 10, 21-27)

În biserică, am luat parte la multe “procese” care priveau cazul tânărului bogat prezentat în Evanghelii. Era acuzat săracul de nemintoşenia lui: “cum să renunţe el la cer pentru nişte posesiuni care oricum nu le putea avea pentru multă vreme?” , ziceau unii. “vedeţi fraţilor ce face bogăţia, banii cu omul? Îl desparte pentru totdeauna de Dumnezeu, de Paradis”, continuau alţii. După terminarea “proceselor”, plecam cu toţii acasă, bucuroşi că nu suntem ca el, fiindcă…noi nu suntem bogaţi (deşi mulţi ne-am fi dorit). Am descoperit apoi că cei care acuză, la fel ca David odihioară, se acuză. Aşa că mai departe… haidem într-o mică excursie în viaţa lui şi în viaţa noastră.

Părerea mea este că tânărul acesta credea că primirea cerului era o chestiune de afacere, când de fapt este vorba de relaţie. Pentru el cerul era o asigurare pentru viitor, pentru atunci când, aşa cum spune Solomon: “vin zilele cele rele când încep să tremure paznicii casei, se opresc cei ce macină, se întunecă cei cese uită pe ferestre şi se închid cele două uşi care dau în stradă”(Eclesiatul 12). Pentru el, Cerul era un fel a-ţi asigura viaţa după ce ai ajuns la pensie. Acum avea tot ce îi trebuia: bani, influenţă, prieteni, afaceri prospere, proprietaţi, tinereţe, sănătate, etc. Nu ziua de azi îl preocupa pe el ci ziua de mâine. Ceea ce el nu ştia, şi nu ştiu mulţi, este că cerul este o alegere de azi şi de fiecare zi. Cerul nu este roata de rezervă a vieţii ci este viaţa însăşi. Cerul nu trebuie privit ca fiind locul oamenilor expiraţi pe pământ, locul rebuturilor, locul legumelor gata de alterare. Nu da diavolului ce ai mai bun din tine şi din viaţa ta, ca apoi după ce eşti jefuit de tot şi de toate să te întorci la Dumnezeu, sperând să ajungi în ţara nemuriri. Dacă nouă nu ne place să mâncăm un măr început de un jegos, de ce L-am obliga pe Dumnezeu s-o facă când e vorba de viaţa noastră. Oamenii care nu au cerul în inima lor în fiecare zi, îşi consumă viaţa în loc să o trăiască. Când Isus i-a spus să vândă tot ce are, i-a cerut să facă un transfer de fonduri din contul pământesc spre cel ceresc. Adunând aici în mod egoist, rămâi fără nimic acolo. Dar investind aici, oferind şi altora, aduni acolo o comoară ce nu se poate pierde.

Cerul se poate pierde şi dacă nu eşti bogat în cele materiale. Nu atât de bani e vorba aici cât de viziune şi întelepciune. Eşti dispus să renunţi la ceea ce ai şi ce eşti pentru a fi ce vrea Isus să fi şi pentru a avea ce vrea Isus să ai. A te lăsa pe mâna lui Isus este o aventură a încrederii, aventură pe care mulţi nu o doresc. Ce vei face când Isus îţi cere să renunţi la ura ta pentru aproapele tău? Ce vei face când Isus îţi va cere să renunţi la păcatul tău ascuns? Când îţi va cere să renunţi la bârfă, la orele petrecute în faţa televizorului sau computerului în mod inutil, cum vei răspunde? E adevărat că unii vor pierde cerul din cauza bogăţiilor trecătoare, dar la fel de adevărat este şi faptul că alţii vor pierde cerul din cauza egoismului, urii faţă de aproapele, mâniei, nemulţumirii, lipsei de relaţie cu Isus, şi altele de genul acesta. Intrarea in cer ne-a fost câştigată şi garantată de Domnul Isus. Altfel spus noi toţi avem şi paşaport şi viză pentru a ajunge acolo, chiar şi cheltuielile si modul de deplasare până acolo ne sunt asigurate. Cei care nu vor intra, vor fi aceia care fără să-şi dea seama, poate, şi-au pierdut paşaportul cu tot cu viză, adică pe Isus, fiindcă primirea cerului este o chestiune de relaţie, relaţie cu Isus, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor. Cât de imporatant este Cerul şi Domnul cerului pentru tine? Să ţi cerul aproape!