Încă de când am mai priceput cum merg lucrurile în lumea asta, în preajma zilei mele de naştere se ivea întrebarea: “Tu ce îţi doreşti de ziua ta?” Şi bineînţeles, în funcţie de vârsta la care era întrebat, răspunsurile erau diferite. De la maşinuţe de fier, la avion, de la mountain bike la computer, apoi la laptop, mai târziu maşină, mari sume de bani picate din cer, sau găsite la întâmplare pe vreun drum. Adevărul este că unele au rămas la stadiul de dorinţe, alte materializându-se. În ultima vreme, răspunsurile mele la întrebarea de mai sus, s-au schimbat. Aproape că nici nu mai seamănă. Aproape că nici nu mai doresc să am asemena lucruri de ziua mea. Şi asta nu doar că unele oricum nu se împlinesc. Nu, altul e motivul, nu le mai vreau, chiar dacă toate s-ar împlini. Şi asta pentru că mi-am dat seama de realitatea egoismului din ceea ce îmi doream. Lumea de lângă mine nu devenea cu nimic mai bună dacă toate dorinţele mele de acest gen se întâmplă. Plus că euforia împlinirii unei dorinţe perisabile trece iute, mai iute decât ai fi putut crede. Aşa că de ziua mea îmi doresc ceva de care să se bucure cât mai mulţi. Nu voi schimba lumea cu împlinirea dorinţei mele, dar cred că va putea aduce o pată de culoare vie, care să transmită că se poate şi altfel.

De ziua mea, doresc pentru noi toţi, ca măcar pentru o zi să nu mai mergem încruntaţi pe stradă, ci cu zâmbetul pe buze. Să nu ne mai vorbim urât, ci cu amabilitate şi răbdare. Să fie iubire în loc de ură, pace în loc de război, apropieri în loc de respingeri, altruism în loc de egoism. Copiii să se poată juca liniştiţi, să nu se teamă de răpitori sau să nu fie ucişi de maşinile soferilor grăbiţi. Să te poti plimba noaptea pe străzi fără teama de-a fi atacat, violat, ucis. Să te poţi uita la televizor şi nu mai vezi crime, violenţă, bârfă, calomnii, senzualitate şi muzica satanică ci fapte caritabile, cinste, declaraţii de iubire, iar în loc de talkshow-uri maliţioase să fie citită şi explicată Scriptura Sfântă. Cam aşa ceva mi-aş dori de ziua mea. Atunci aş fi fericit, pentru că ştiu că şi alţii ar gusta din asemenea daruri divine. Şi cred că se poate împlini, mai ales dacă şi tu ţi-ai dori tot aşa de ziua ta. De ziua mea şi de ziua ta, oamenii ar putea fi altfel, dacă toţi am vrea. Imposibil? Ba da e posibil, chiar dacă zilele de naştere ne sunt diferite. Am puta fixa cu toţii o zi, o zi în care planeta să renască. Ce ziceţi dacă ar fi astăzi această zi? Succes şi binecuvântare.

1 M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit; căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miază-zi a altarului.

2 M-a scos pe poarta de miază noapte, şi m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă.

3 Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi, şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne.

4 A mai măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri.

5 A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot un râu, care nu se putea trece.

6 El mi-a zis: “Ai văzut, fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului.

7 Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului erau o mulţime de copaci pe amândouă părţile.

8 El mi-a zis: “Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie, şi se varsă în marea şi vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca.

9 Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul, şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă.

10 Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca peştii mării celei mari, şi vor fi foarte mulţi.

11 Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării.

12 Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac” (Ezechiel 47, 1-12).

Viziunea mă tulbură, simt un gol în stomac, tipul de trăiri care le ai înainte de un examen important. Viziunea pe care Ezechiel o primeste este una desprinsă din basm. Parcă ai citi o poveste frumoasă în care ai vrea să trăieşti, o poveste ce nu ai vrea să se termine. Însă ceea ce Dumnezeu îi arată lui Ezechiel nu este doar un vis frumos sau un basm captivant care să îl folosească la predica următoare pentru a ţine auditoriul cu gura căscată. Ceea ce vede Ezechiel este exact planul şi imaginea pe care Dumnezeu ar dori să le proiecteze în realitate în Canaanul care îi aştepta după terminarea robiei, după absolvirea scolii umilinţei, pocăinţei şi încrederii totale în Dumnezeu din Babilon. De la capitolul 40 până la sfârşit, din cartea lui Ezechiel, totul este o succesiune de detalii cu privire la templu cel nou, slujbele de la templu şi organizarea tării de unde au plecat şi unde dorea Dumnezeu să-i readucă.

Conform a ceea ce scrie în capitolul 47, prima parte, ţara va trece printr-o transformare uimitoare, pustietatea se va preface într-un ţinut fertil, marea va avea peşti de toate felurile şi din belşug, pomii fructiferi vor fi din abundenţă. Dar ceea ce e mai fascinant este că din templu va ieşi apă care va trece prin cetate iar apa aceasta va vindeca râurile şi mările, pe malurile ei vor creşte pomi roditori de diferite soiuri, care rodesc în fiecare lună iar frunzele lor sunt folosite ca şi medicament. Cetatea va avea 12 porţi iar acestea vor purta numele celor 12 seminţii (capitolul 48,30-34).

Durerea şi tulburarea pe care o simt citind, este că deşi Dumnezeu s-a “întrecut” în oferirea de detalii au privire la viziunea lui perfectă pentru noua viaţă a lui Israel, toate cele prezentate au rămas doar la nivel de planuri, deoarece copiii lui Israel nu s-au întors înspre Domnul cu adevărat. Sunt convins că ceea ce Ezechiel le prezenta îi exalta dar ceea ce doreau ei era de fapt un maxim de confort, pe care să li-l dea Dumnezeu, cu un minim de efort din partea lor. Iar acest minim de efort ar fi fost primit de El dacă ar fi inclus predarea vieţii în totalitatea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ştia că templul Său nu urma să fie niciodată zidit, de ce trebuia să-şi dea atâta osteneală ca să ofere un plan atât de detaliat al stării viitoare? Răspunsul este: Dumnezeu a încercat toate metodele pentru a atrage pe Israel să accepte distinsul său destin plănuit original pentru el. Până la punctul acesta istoria lor fusese o istorie de repetate înfrângeri. Dumnezeu le oferea acum o nouă ocazie de a începe din nou. Trecutul urma să fie uitat şi niciodată să nu le mai fie pus în faţă. Israel în chip naţional, şi poporul lui ca persoane, era invitat să se folosească de măreaţa ofertă (SDABC). Raiul de pe pământ a fost pierdut pentru că inima lor era încă în robie, noul Canaan nu a ajuns realitate din cauză că Babilonul încă le absorbea privirile.

Pentru un cititor al Scripturii, viziunea este aproape identică cu cea din Apocalipsa (22, 1.2) - râul care iese din locul unde stă Dumnezeu care apoi curge prin cetate si pe ale carui maluri cresc pomi roditori cu rod lunar, care harnescpe cei din cetate, iar frunzele sunt folosite ca si vindecare. Apocalipsa ne dă de înţeles că Dumnezeu nu renunţă uşor la copiii Săi, dacă planurile Sale nu au putut fi materializate cu vechiul Israel, va încerca să le împlinească cu noul Israel, cel spiritual, eu, tu, noi toţi. Una dintre diferenţe este că Pământul Făgăduinţei, Canaanul ceresc este deja pregatit şi îşi aşteaptă cetăţenii. Nu depinde de oameni construcţia cetăţii şi locului edenic, acestea sunt acolo chiar dacă noi nu vom fi. Dumnezeu îşi va împlini promisiunea, indiferent că vor fi mulţi sau puţini aceia care vor avea bucuria să fie acolo. Ar fi păcat şi trist însă, ca Paradisul să fie fără locuitori, iar tristeţea va fi mare pentru cei care nu-l vor putea locui. Fie ca inima să ne fie liberă să se înalţe zilnic spre sferele astrale, iar paşii să nu-şi găsească odihna şi împlinirea decât pe pragul începutului de veşnicie…, Acasă…, în Paradis. Şi pentru azi… un zbor uşor!

“Iată moştenirea pe care o vor avea: Eu voi fi moştenirea lor. Să nu le daţi nici o moşie în Israel: Eu voi fi moşia lor!” (Ezechiel 44,28).

Printre cele mai frecvente lupte, au fost şi luptele pentru obţinerea unei moşteniri. Oamenii s-au luptat pentru bucata de pământ din timpuri străvechi. Genesa 10,25 ne spune că: “Lui Ebner i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, numit aşa pentru că pe vremea lui s-a împărţit pământul.” Intrarea lui Peleg(împărţire) în istoria biblică are de-a face cu faptul că pe vremea lui, pământul suferea o transformare ne mai cunoscută până atunci. Atunci au început oamenii să bată tăruşi, să traseze delimitări, şi să-şi apere bucata de pământ cu sabia. Evenimentul se pare că a fost marcant pentru Ebner, motiv care a adus la numirea unui băiat în concordanţă cu evenimentele prezente atunci – împărţirea pământului.

De atunci lucrurile sunt tot pe acelaşi făgaş, alunecând spre panta autodistrugerii. Am ajuns azi, mai mult ca niciodată să investim timp, energie, nervi şi chiar viaţa în lucruri. Ne certăm pentru pământ şi uităm că de fapt ne trebuie atât de puţin la final. Instinctul de supravieţuire este mai puternic decât făgăduinţa că El ne poartă de grijă, iar sindromul celui care are mai mult ne face să nu dormim nopţile, să investim, să acumulăm, ca apoi să murim istoviţi şi neîmpliniţi. Ori asta este o ofensă la adreasa lui Dumnezeu care ne-a spus că ne poartă de grijă la fiecare, zilnic. “Alergăm toată ziua să ne stâmpărăm foamea sufletului mâncând din pâinea amară a lucrurilor care ne înconjoară” (Vladimir Pustan). Când viaţa se clădeşte fără o temelie spirituală, ea devine un ucigaş în aşteptare care pândeşte la geam.

Eclesiastul ne învaţă că munca şi proiectele noastre sunt de cele mai multe ori lăudabile, dar dacă le privim ca surse ale sensului suprem, vom fi întotdeauna dezamăgiţi. Eternitatea este punctul cardinal care arată nordul în inimile noastre (Eclesiastul 3,11). Aceasta înseamnă că niciodată nu vom putea găsi împlinirea într-o lucrare întemeiată pe vremelnicie (David Jeremiah).

Chiar dacă în primă instanţă, textele de început au ca şi grup ţintă preoţii, care nu trebuia să aibă ca moştenire o bucată de pământ ci porţii de cer prin şederea în prezenţa lui Dumnezeu, cred că nu ne exclud nici pe noi, creştinii care au fost chemaţi să fim “o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt” (1 Petru 2,9). Fără El nu poate exista sens, bucurie şi răspunsuri la problemele vieţii. Averea, în sine, nu este rea; dar averea fără Dumnezeu e cu totul altceva. Niciodată nu vom găsi satisfacţia deplină în viaţa aceasta fiindcă am fost făcuţi pentru veşnicie. “Tatăl nostru ceresc a pregătit pentru noi multe locuri minunate unde să ne adăpostim în drumul nostru, dar e foarte preocupat să nu cădem în greşeala de a ne crede în vreuna dintre ele acasă” (C.S. Lewis). Care vrei să fie moştenirea ta? Să nu uităm că o modalitate prin care putem găsi raiul pe pământ, e să investim în el cât suntem pe încă pământ. Iar accesul la acea bancă e dat de orientarea inimii noastre. Fie ca inima ta şi a mea să arate întotdeauna Nordul lui Dumnezeu – veşnicia, şi înspre acolo să ne fie umblarea.

„Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!…” (Habacuc 1,13a).

Spunem că vedem, dar vederea ne e slabă şi atât de limitată… şi atât de selectivă. Privirea ne e atât de mult aţintită înspre jos şi josnicie şi atât de rar spre înalt, cer şi măreţie. Iubim oamenii după culoarea ochilor, adică ceea ce izbeşte privirea, mai rar după culoarea inimii, sau ceea ce poate vedea credinţa. Privim mult la ce ne place nouă şi mai puţin la ce Îi place Lui. Că avem ochii slabi e şi dovada că nu putem face deosebirea dintre păcat şi păcătos, şi asta ne conduce să trecem cu vederea păcatul dar să trecem cu tăvălugul peste păcătos. Astfel, ochii noştri nu pot vedea păcătosul în timp ce ochii Lui curaţi nu pot vedea păcatul.

Dă-mi Doamne ochii Tăi, să pot vedea frumosul din fiecare om, măreţia firului de iarbă. Dă-mi Doamne ochii Tăi să nu pot suferi răul dar să iubesc pe cei care-l mai săvârşesc. Dă-mi Doamne ochii Tăi să mă pot privi pe mine aşa cum sunt, să mă văd aşa cum tu mă vezi. Să văd că sunt gol, ca apoi să vreau să fiu umplut cu Tine. Să văd că sunt un nenorocit ca apoi tu să mă fericeşti cu prezenţa Ta. Să văd că nu văd, ca apoi Tu să-mi oferi ochi curaţi. Dă-mi Doamne ochii Tăi, să văd zilnic cât de Frumos eşti, iar apoi frumuseţea Ta să mă cucerească, să am drag de Tine şi de tot ce Tu îmi spui. Dă-mi Doamne ochii Tăi, ochii Tăi de culoarea dragostei.