24 Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările, şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră.

25 Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.

26 Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne.

27 Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.

28 Veţi locui în ţara, pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.

29 Vă voi izbăvi de toate necurăţiile voastre. Voi chema grâul, şi-l voi înmulţi; nu voi mai trimite foametea peste voi.

30 Voi înmulţi rodul pomilor şi venitul câmpului, ca să nu mai purtaţi ocara foametei printre neamuri.

31 Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea, şi de faptele voastre, care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre. (Ezechiel 36, 24-31).

“M-am trezit mai proaspăt şi mai doritor să te iubesc. Mi-a plăcut sărutul tău de azi, a fost atât de unic şi de dulce. Ce rău n-am putut să-l duc cu mine pe unde am umblat. Cât de minunată eşti! Aşa somnoroasă cum erai te-ai trezit din drag pentru mine, să-mi faci ceva de mâncare ca apoi să mi-o pui în cioculeţ. Ce bine că nu eşti morocănoasă atunci când te trezeşti, că să-mi vorbeşti urât. Tu, dimineaţa, imediat după ce deschizi ochii îmi spui că mă iubeşti, şi aşa ai făcut şi azi. Ce greu ţi-a fost să te desparţi de mine. Parcă azi se sfârşea dragostea noastră. Ai venit cât ai putut de repede acasă, senină şi plină de viaţă. m-ai ucis în pupăceli, dar mi-a plăcut să fiu ucis aşa. Tu scoţi ce-i mai bun din mine. Tu mă faci să fiu plăcut oamenilor atunci când ies între ei. Ei mă numesc fericit şi asta pentru că tu mă faci fericit. Toate vorbele tale sunt atât de plăcute urechilor mele, mai plăcute ca orice cântec. Mă alinţi în fiecare zi doar cu vorbe de iubire. Pentru nimic în lume nu mi-ai spune ceva care să mă rănească, pentru că sunt viaţa ta, toate vieţile tale. Viaţa ta nu are valoarea fără viaţa mea. Nu-mi vorbeşti urât pentru că Îl iubeşti pe Iisus. E atât de plăcut să te aud rugându-te Lui. Te iubesc soţia mea ideală!” (Jurnal de fericiri netrăite – ieri, azi, şi toate şansele să fie şi mâine, în cele mai multe luni ale anului două mii… primăvara, vara, toamna şi iarna).

Cred că dacă Dumnezeu ar ţine asemenea jurnale de fericiri netrăite, ar putea face biblioteci impresionante pe fiecare cap de locuitor al pământului. Şi chiar dacă nu ţine sunt convins de faptul că suferă enorm, ca şi amărâtul de soţ imaginar din ilustraţie, pentru faptul că noi nu vrem să trăim fericirile pe El le-a pregătit să umblăm în fiecare zi. Ezechiel descrie lucrurile aşa cum ar fi putut fi. Planul lui Dumnezeu a fost ca prin restaurarea lui Israel să se ofere lumii o demonstraţie a bunătăţii şi îndurării adevăratului Dumnezeu, aşa încât naţiunile să poată fi atrase către noua economie spirituală şi să li se acorde prilejul de a deveni o parte din ea. Făgăduinţele acestea erau condiţionate de realizarea curăţeniei spirituale descrise mai sus. Dacă redeşteptarea necesară ar fi fost efectuată, locuirea lor în ţară ar fi fost permanentă. Ierusalimul ar fi rămas în picioare pentru totdeauna.

Zilnic, Dumnezeu scrie pe pagina vieţii noastre, fericiri pe care le poţi trăi, binecuvântări speciale şi unice de care poţi avea parte, bucurii ce-ţi pot face viaţa senină. Totuşi, cei mai mulţi nu reuşim să trăim nici pe sfert din tot pachetul binecuvântărilor pe care El este gata să ni-l ofere. Motivul nu este pentru că nu am vrea, pentru că vrem , dar le vrem toate astea după standardele noastre şi nu după ale Lui, după condiţiile noastre nu ale Lui. Vrem un Dumnezeu de tip fast-food, ca relaţie, ca timp ce trebuie să I-l oferim, dar în acelaşi timp ne dorim un Dumnezeu de tip restaurant, ca varietate şi meniu bogat care să ni le ofere. Şi pentru că nu-L putem convinge pe Dumnezeu să-şi coboare standardele şi să negocieze condiţiile, preferăm să refuzăm politicos ce ne oferă El, sperând la o zi în care va fi mai bine. Trebuie să înţelegem că deşi Dumnezeu suferă pentru refuzul nostru, nu El este Acela care pierde; nefericiţii suntem tot noi.

În concluzie; cred că e mare dovadă de nemintoşenie să ai posibilitatea unui meniu bogat şi variat şi să-l refuzi pentru hrana din tomberon doar pentru că Proprietarul restaurantului are pretenţia să te îmbraci cu hainele oferite de El, când te aşezi la masă, şi nu cu zdrenţele tale sleioase şi urât mirositoare.

P.S. Nu te-ai săturat să tot scrii jurnale ale fericirilor netrăite?

2 “Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre muntele Seir, proroceşte împotriva lui,

3 şi zi: ,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Iată, am necaz pe tine, muntele Seirului! Îmi întind mâna împotriva ta, şi te prefac într-o pustietate şi într-un pustiu!

4 Îţi voi preface cetăţile în dărâmături, vei ajunge o pustietate, ca să ştii că Eu sunt Domnul!

5 Pentru că aveai o ură veşnică, şi ai doborât cu sabia pe copiii lui Israel, în ziua necazului lor, în vremea când nelegiuirea era la culme…

10 Pentru că ai zis: ,Aceste două neamuri, şi aceste două ţări vor fi ale mele, şi le vom lua în stăpânire!’ măcar că Domnul era acolo,

11 de aceea pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că Mă voi purta cu tine după mânia şi urgia, pe care le-ai arătat şi tu, în ura ta, împotriva lor; şi Mă voi face cunoscut în mijlocul lor, când te voi judeca.” (Ezechiel 35, 2-7.10.11)

Două atitudini sunt luate în discuţie aici, cu privire la judecata asupra Edomului:

1. Pentru că aveai o ură veşnică şi ai doborât cu sabia pe copiii lui Israel, în ziua necazului lor…

Sună ciudat şi îţi dă de gândit cuvintele: “aveai o ură veşnică”. Este evident că ura lui Edom faţă de Israel nu va dura o veşnicie, ci se referă la perpetuarea urii, generaţie după generaţie. Această veşnicie a durat atâta timp cât au existat edomiţii. Ura aceasta data din timpul lui Iacov şi Esau (Geneza 27,41; comp. Geneza 25,22.23). La data Exodului, Edomul refuzase trecerea prin ţinutul lui (Numeri 20,14-21). După aşezarea în Canaan Edomiţii urmăriseră cu invidie netăinuită puterea crescândă a lui Israel. Edom se alăturase lui Amon şi lui Moab pe vremea lui Iosafat (2Cronici 20,10.11; comp. Psalmi 83,1-8). Ar părea că atunci când Babilonienii au luat Ierusalimul, Edomiţii i-au ajutat, ocupând porţile şi drumurile care duceau la ţară aşa ca să împiedice scăparea fugarilor (Obadia 11-14). În ziua nenorocirii Ierusalimului, Edomiţi exclamaseră cu duşmănie:„Radeţi-l, radeţi-l din temelii” (Psalmi 137,7) – (SDABC). Au trecut aşadar în jur de 1500 de ani şi ura nu s-a stins. Mi se pare incredibil. Generaţie după generaţie, timp de 1500 de ani, parinţii inoculau virusul acesta în copiii lor, era un fel de filozofie etnică, un mod de viaţă, era moştenirea şi testamentul mizerabil care il primea fiecare copil de la părintele lui. Tu ce moştenire laşi sau vei lăsa urmaşilor săi?

Consecinţele acestei urii îndelungate sau veşnice, după scrie, sunt nefaste: “te voi preface în pustietăţi veşnice…”. Ura veşnică are drept urmare moartea veşnică. De fapt moartea interioară începe din momentul în care laşi acest agent al morţii, ura, să te invadeze zi de zi.

Edomul, care tresăltase de bucurie în mod sălbatic pentru nimicirea rivalei sale, şi momentan având parte de superioritate aparentă faţă de Israel, se găsea, totuşi, în dezavantaj. Cel care nu iartă şi continuă să ţină ură este mereu în dezavantaj. Pentru Israel urma să fie o refacere – pentru Edom numai pustiire veşnică.

Atâta timp cât au putut observat grija şi protecţia lui Dumnezeu asupra lor, edomiţii nu s-au încumetat să le facă rău, nu pentru că nu ar fi vrut ci pentru ca s-au temut. Faptul că nu îţi manifeşti ura faţă de fratele tău, care în trecut ţi-a făcut ceva rău dar nu l-ai iertat, nu însemnă că nu eşti vinovat înaintea lui Dumnezeu. Proba de foc al sentimentelor nutrite vine atunci când cel pe care îl urăşti, (1) cade în mâinile tale; (2) cade în mâinile altuia şi tu eşti de faţă; (3) cel sau ceea ce-l proteja, îl lasă un timp fără protecţie. În asemenea circumtanţe, întrebarea este: ce faci? Ce faci dacă ar cădea în mâinile tale? Devine vulnerabil şi imploră ajutorul tău, tu eşti mai puternic decât el, aparent soarta lui e în mâinile tale. Ce faci? Loveşti, bucuros că a venit ziua răzbunării, sau îl ridici, eliberându-te de ură, gândit că sentimentele tale sunt mai puţin importante decât omul care îl ai în faţă? Dacă ar cădea în mâinile altuia, care îl opresează şi batjocoreşte, ce ai face? Ai bate palma cu cel care îl are în mâini, acompaniindu-l în jigniri, loviri şi defăimări, sau ai sta indiferent, gândind că nu treaba ta? Aş vrea să nu utăm un lucru, anume, cea mai perfidă faţă a lipsei iubirii nu este ura ci indiferenţa. Este perfidă pentru că îţi dă falsa impresie că dacă nu acţionezi conform sentimentelor nutrite şi te abţii sau rămâi indiferent la nevoile celui urât de tine, nu greşeşti cu nimic. În acest context nu eşti vinovat pentru că ai comis ceva, ci pentru că ai omis să faci ceea ce puteai să faci. Şi mai există o varianta, aceea de a da la o parte ura şi să sari în apărarea fratelui tău.

2. Pentru că ai zis: ,Aceste două neamuri, şi aceste două ţări vor fi ale mele, şi le vom lua în stăpânire!’

Al doilea păcat al Edomului era pretenţia plină de încumetare la moştenirea lui Iuda şi a lui Israel. Dumnezeu rânduise posesiunile lui Israel ca moştenire deosebită a poporului Său. Chiar dacă momentan Israel era absent de pe posesiunile sale, Dumnezeu încă mai avea interes faţă de ţară şi o păstra pentru revenirea exilaţilor.

Nu te bucura de căderea aproapelui tău gândind că merită, tu având în vedere că în trecut ţi-a greşit, şi nu râvni să obţii ceea ce a pierdut el. Poate că e vorba de un coleg de serviciu, cu un post mai bun ca al tău, dar care tocmai a fost devansat pentru anumite abateri. Nu te bucura pentru răul lui şi nu râvni cu nesimţire la postul lăsat liber. Lasă competenţa ta să vorbească. Dând din coate ai putea să ajungi mai sus, dar asta nu înseamnă că eşti competent sau inteligent, ci tupeist, viclean şi nesimţit(or). Sau poate că e vorba de un slujbaş al bisericii care a călcat strâmb şi nu mai poate activa în slujba avută. Să nu-ţi tresare inima de satisfacţie şi să “mulţumeşti cerului” că s-a făcut dreptate şi acum poate biserica să aleagă pe cel mai potrivit, adică tu. În ambele cazuri, preocuparea trebuie să fie pentru cel greşit, cum îl poţi ajuta, încuraja şi ridica moralul. Satisfacţia ar trebui să fie aceea că poţi veni în ajutor, nu că îi vei ocupa locul.

CONCLUZII:

• Dragostea nu ne şterge amintirile. E o dovadă de un mai mare har ca, deplin conştient de ce s-a întâmplat, să alegi totuşi să ierţi. Dumnezeu nu uită literalmente păcatele noastre. El alege să le treacă cu vederea. El ştie foarte bine ce am făcut, în cele mai mici detalii, dar alege să nu-şi mai amintească de păcatele noastre ca să nu ne învinovăţească. Deşi nu putem uita, putem totuşi să alegem să nu ne mai reamintim.
• Persoana care câştigă cel mai mult de pe urma iertării este persoana care iartă.
• Dumnezeu este întotdeauna de partea victimei, El binecuvintează pe cei nedreptăţiţi şi în special pe cei smeriţi. Aşteaptă, aşadar, ca El să acţioneze, altfel vei deveni opresator, iar Dumnezeu va căuta să se răfuiască cu tine. (Sursa concluziilor: R.T. Kendall - Iertare totală)

30 Fiul omului! Copiii poporului tău vorbesc de tine pe lângă ziduri şi pe la uşile caselor, şi zic unul altuia, fiecare fratelui său: ,Veniţi dar, şi ascultaţi care este cuvântul ieşit de la Domnul!’

31 Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor.

32 Iată că tu eşti pentru ei ca un cântăreţ plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la cântare pe coarde. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc.

33 Când se vor întâmpla însă aceste lucruri, – şi iată că se întâmplă! – vor şti că era un prooroc în mijlocul lor” (Ezechiel 33, 30-33).

A vorbi frumos ţine şi de talent dar în primul rând ţine de Duhul Sfânt care îţi insuflă cuvintele. Pentru ca un mesaj să îşi atingă ţinta, să străpungă inima şi să aducă vântul schimbării spre bine, trebuie să le conţină pe amândouă. Deşi străpungerea inimii nu ţine neapărat de om, ci de Duhul Sfânt, cred că Duhul alege şi oamenii competenţi pentru predicare. Orice predicator are o satisfacţie mare atunci când sala sau locul unde urmează să vorbească se umple tot mai mult ocazie după ocazie. Asta îi oferă o încurajare că face o lucrare bună şi că ceea ce spune din partea Domnului are efect în rândul ascultătorilor.

Raportul despre predicarea lui Ezechiel începe într-un mod impresionant. După fiecare predica ţinută de Ezechiel, oamenii mergeau acasă impresionaţi de modul cum li se vorbea, chemând pe cei rămaşi acasă să vină să audă şi ei. Îmi imaginez, conform textelor de mai sus, grupuri de oameni care vorbeau intens, oriunde se întâlneau despre tânărul predicator. Fiecare predica îi lăsa cu gura căscată, de aceea numărul lor creştea zilnic. E posibil ca Ezechiel să fi fost foarte bucuros. Mai în urmă cu câţiva ani nimeni nu părea să îi bage în seamă soliile, dar acum era de-a dreptul impresionant ceea ce vedea. Dumnezeu începea să fie căutat şi asta l-a bucurat.

Dacă doar prima parte a textelor erau amintite, am fi rămas cu un gust plăcut faţă de poporul care era în robie, dar vine a doua parte a vorbirii lui Dumnezeu către Ezechiel, şi asta schimbă totul. Aflăm că poporul era gură cască la ce şi cum le spunea Ezechiel, dar cuvintele intrau pe o ureche şi ieşeau pe alta. După fiecare predică, dădeau mâna cu Ezechiel, multumindu-i policticos pentru predică, spunându-i cât de frumos a fost şi ce bun predicator este el, că abia aşteaptă să mai vină, că o să cheme şi pe vecini; vorbe dulci de tot. Dar cum plecau de la locul predicării, îşi reluau nestingheriţi activităţile care Îl ofensau pe Dumnezeu. A doua zi se întorceau la acelaşi loc, cu mai mulţi oameni, aşteptând ca Ezechiel să-şi desfăşoare expunerea. Pentru ei, a veni la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, era echivalent cu a veni la un concert sau la un spectacol, unde te simţi bine pe parcursul lui iar după ce se termină, aplauzi, feliciţi organizatorul şi prestatorul numărului şi te întorci la ale tale.

Mă gândesc cu durere la Ezechiel, după ce Dumnezeu îi spune adevărul cu privire la auditoriul lui, că ei nu vin decât pentru circ şi nu pentru hrana spirituală. Oare nu s-o fi întrebat dacă mai are rost să se pregătească atât de minuţios pentru nişte oameni nesinceri şi fără dorinţă de pocăinţă? Cât de mare trebuie să fi fost dezamăgirea acestui tânăr entuziast şi neobosit purtător de cuvânt al lui Dumnezeu? Dar parcă Îl aud pe Dumnezeu încurajându-l, şi cerându-i mai departe să fie la înălţime atât în grai cât şi în trai, pentru că atunci “când se vor întâmpla însă aceste lucruri, – care el le predica- vor şti că era un prooroc în mijlocul lor.”

“7 Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea.

8 Când zic celui rău: ,Răule, vei muri negreşit!’ şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta.

9 Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul” (Ezechiel 33, 7-9).

Conştient sau nu, prin acest mod de viaţă, poporul se făcea vinovat de un anume păcat, păcatul inimilor goale care se instalează atunci când auzi fără să asculţi (John MacArthur – Evanghelia după Isus). Este păcatul celor care au capetele pline de învăţătură dar inima fără credinţă şi fără prezenţă divină. Este păcatul acelora care spun că Îl cunosc pe Dumnezeu şi care cred că fac parte din Împărăţie, dar a căror vieţi nu arată un caracter de adevărat copil al lui Dumnezeu. Sunt acei credincioşi care aleargă kilometri după un predicator titrat, sunt impresionaţi de cele spuse încât rămân cu gura deschisă, uitând să mai deschidă şi inima. Este păcatul celor care cred că adevărurile şi învăţăturile Scripturii sunt selective, iau doar ceea ce-mi place şi îmi cade bine, şi astfel inima este deschisă în funcţie de plăcere, de plăcerea mea nu de plăcerea Lui.

În schimb cei credincioşi cu adevărat vor fi mai mult decât şocaţi de solie, mai mult decât uimiţi, mai mult decât impresionaţi – vor fi ascultători, împlinitori. Până la urmă, trebuie să nu uităm că niciodată Dumnezeu nu a fost şi nu va fi impresionat de “gură cască” ci de inimile deschise în permanenţă pentru El. Tu, ce deschizi mai mult, gura sau inima?

3 Vorbeşte, şi spune: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Iată că am necaz pe tine, Faraoane, împăratul Egiptului, crocodil mare, care te culci în mijlocul râurilor tale, şi zici: ,Râul meu Nilul este al meu, eu l-am făcut!’

9 Ţara Egiptului va ajunge o pustietate şi un pustiu, şi vor şti că Eu sunt Domnul, pentru că a zis: ,Nilul este al meu, eu l-am făcut!’ (Ezechiel 29,3.9).

Unul dintre multele lucruri care îmi plac la Dumnezeu, este şi acela că e atent tot timpul la ce fac şi spun fiii oamenilor. Înregistrează în documentele cerului fiecare bine, fiecare cuvânt de folos, fiecare atitudine a inimii, dar El de asemenea înregistrează şi opusul; fiecare rău, fiecare cuvânt stricat şi fiecare pornire împotrivitoare a inimii rele. Dar ceea ce îmi mai place la El în acest context, este dispoziţia Lui de a da la o parte cele rele, de fiecare dată când le regret şi doresc să nu le mai fac.

Ceea ce Îl mânie într-un final pe Dumnezeu este încăpăţânarea mea de nu-L lăsa să şteargă răul din cărţile de sus şi din inima mea. De aceea eu nu voi fi pedepsit pentru că am păcătuit, ci pedeapsa va veni pentru că am refuzat eliminarea păcatului din viaţa mea.

Textele de mai sus, ne descoperă un alt motiv pentru care Dumnezeu îşi aduce judecata peste fiii oamenilor – nerecunoaşterea dreptului de Autor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune împăratului Egiptului că va fi nimicit pentru că a îndrăznit să spună că Nilul este al lui, şi mai mult… că el l-a făcut. Se pare că acest împărat nu a vrut să ştie că “Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” (Psalmii 24,1). Şi nici ce spunea Neemia: “Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9,6).

Potrivit cu cele spuse de Herodot, faraonul Hofra sau Apries se fălea că era atât de bine consolidat în funcţie încât nici măcar un zeu n-ar fi putut să-l deposedeze de puterea lui. Monumentele Egiptului dau deplină mărturie cu privire la fala plină de înălţare de sine a Faraonilor. Esenţa păcatului lui, este mândria. Cu toate acestea nu este doar o simplă mândrie, este o mândrie lăudăroasă, care îşi asumă meritul deplin pentru tot ce fusese realizat. Este o mândrie care Îl lasă pe Dumnezeu întru totul în afara tabloului. Nerecunoaşterea dreptului lui Dumnezeu de autor asupra întregii creaţii inclusiv asupra ta şi a mea, poate duce la adevărate catastrofe. Atunci când ne facem stăpânii pământului, exploatând peste măsură resursele lui, devastând sălbatic pentru a satisface poftele felurite ale fiinţei noastre, noi ne punem rău cu Dumnzeu. El a dat într-adevăr stăpânire omului peste pământ dar nu trebuie sa uităm că această stăpânire a fost dată în contextul vremii când omul nu era căzut în păcat (Genesa 1,28). Astfel stăpânirea trebuie înţeleasă sub forma unei coordonări sau administrări corecte a pământului şi cu tot ce era pe el. De fapt chiar Grădina Edenului i-a fost dată omului atât pentru delectare dar şi pentru a fi lucrată şi păzită (Genesa 2,15).

Astăzi asistăm, ba chiar suferim din cauza abuzului omului asupra pământului cât şi asupra lui însuşi. Am deposedat planeta de aproape toate resursele, si nu avem de făcut altceva decât să aşteptăm inevitabilul sfârşit, mai mult, chiar îl grăbim. Fără Dumnezeu în inimă şi conştiinţă, am devenit nişte vandali despotici, ca nişte frenetici am mers secole la rând cu filosofia că este distractiv să-ţi tai craca de sub picioare. Ne-am măgulit că suntem stăpâni când de fapt ne-am înrobit an de an. Ne-am amăgit că ne îmbogăţim când de fapt am devenit tot mai săraci de fiecare dată când am jefuit planeta şi pe Dumnezeu. Nu trebuie să uite nici un om ce spune Dumnezeu despre cei care stăpânesc abusiv pământul: “să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apocalipsa 11,18).

Si nu în ultimul rând, să ne gândim ceea ce a ajuns omul, individul în particular după ce şi-a auto declarat independenţa faţă de Dumnezeu. Prin viaţa deşănţată, unii suferă acum boli grele, incurabile; prin consumul alimentelor interzise de Dumnezeu, suferim cu milioanele, boli care ne conduc la mormânt. Prin consumul necontrolat a hranei bune, am devenit supraponderali şi cu boli de inimă. Este plină lumea de cancere, boli ale ficatului, plămânilor, rinichilor, etc de la consumul de alcool, tutun, droguri. Este plină lumea de violenţă şi crime din cauza faptului că tuturor ne place să stăpânim. Proclamarea autonomiei nu ne-a făcut mai buni, dimpotrivă mai demonici. Fără să ne dăm seama, şi fără să vrem să credem, autonomia a fost, este şi va fi sinuciderea noastră.

Când începi să te lauzi cu ce nu e al tău sau chiar declari că tu eşti stăpân peste ceea ce tu nu ai făcut, Il mânii pe Dumnezeu. Nici pământul şi nici măcar noi nu suntem ai noştri. Nu noi aducem la viaţă tot ce ne înconjoară şi nu noi ne dăm viaţă unii altora, ci Dumnezeu este acela care face toate acestea. Cu nimic altceva nu se poate lăuda omul decât cu trudă şi lucruri ce vor trece. În schimb, lucrul cu care ar trebui să se mândrească omul este că Ii aparţine lui Dumnezeu, nu doar în zicere ci şi în trăire, iar acest tip de mândrie, Dumnezeu îl agreează.

Ca să ai o viaţă împlinită aici şi una veşnică acolo sus, este important să stabileşti cine se află în centrul vieţii tale: Dumnezeu sau eul? De dragul lui Dumnezeu şi spre binele tău veşnic, decide azi să-i aparţii lui Dumnezeu.

“Spune Tirului: ,Tu, care stai pe malul mării, şi faci negoţ cu popoarele unui mare număr de ostroave, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Tirule, tu ziceai: ,Eu sunt de o desăvârşită frumuseţe!’” (Ezechiel 27,3).

“Fiul omului, spune voievodului Tirului: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Pentru că ţi s-a îngâmfat inima şi ai zis: ,Eu sunt Dumnezeu, şi şed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor’, măcar că nu eşti decât om şi nu eşti Dumnezeu, măcar că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu.

De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare, şi-ţi vor pângări frumuseţea.

Te vor arunca în groapă, şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri, în mijlocul mărilor.

Vei mai zice tu atunci în faţa ucigaşului tău: ,Sunt Dumnezeu’, măcar că eşti om şi nu Dumnezeu, sub mâna celui ce te va ucide?” (Ezechiel 28,2.6-9).

Sigmund Freud spunea că orice act al nostru este motivat din două direcţii: apetitul sexual şi dorinţa de mărire, iar John Dewey, unul dintre cei mai mari filozofi americani, formulează aceeaşi ideea lui Freud, într-o manieră puţin diferită, spunând că cea mai adâncă dorinţă a naturii umane este aceea de a fi important. Iar epatarea şi grandomania care ne provoacă, de cele mai multe ori îşi au graniţa între penibil şi grotesc, între murdar şi imoral.

Dale Carnegie în cartea sa Secretele succesului, aminteşte câteva personaje celebre din istorie care în dorinţa de a se simţi importanţi au trăit în zona acestor graniţe amintite mai sus. George Washington, de exemplu, dorea să fie numit “Măria sa, Preşedintele Statelor Unite”, iar Columb pretindea titlul de “Amiral al Oceanului şi Vicerege al Indiei”. Ecaterina cea Mare refuza să deschidă scrisorile care nu-i erau adresate “Majestăţii Sale Imperiale”. Victor Hugo a nutrit speranţa ca oraşul Paris să fie numit asemena lui, în semn de omagiu. Pentru a se simţi importantă, doamna McKinley, soţia preşedintelui Statelor Unite, îşi sustrăgea soţul de la afaceri importante doar ca să stea la căpătâiul ei ore întregi, tinându-l de braţ până adormea. Insista să meargă împreună cu ea la dentist; o dată făcând o urâtă scenă când preşedintele a lăsat-o singură pentru a nu rata o întâlnire cu ministrul de externe.

Rockefeller a reuşit să strângă milioane de dolari pe care nu i-a cheltuit niciodată, tot din dorinţa de a se simţii important. Aceeaşi dorinţă impulsionează şi azi familii bogate ca să-şi facă locuinţe mult mai mari decât au nevoie, cu încăperi care nu le vor locui niciodată. Setea după importanţă va face o mare parte de oameni să fie mereu la ultima modă, să conducă maşini de ultimul tip, gadget-uri de ultimă apariţie, şi ne va face să ne lăudăm mereu genialele progenituri.

Grandomania, sau mania de a te crede om însemnat, valoros, de a-ţi acorda o importanţă nejustificată, porneşte dintr-un interior găunos. Este rodul unui dezechilibru psiho-moralo-spiritual. Există într-adevăr, în noi un simţământ al nimicniciei, care apare încă de la vârste fragede, dar care are o rezolvare sublimă şi unică în Dumnezeu. Adevărata şi corecta importanţă ne-o dă El şi Fiul Său, Isus Hristos, iar dovada este jertfa mântuitoare a lui Isus.

Biblia ne spune că noi suntem importanţi şi valoroşi, dar asta doar dacă alegem să rămânem ai lui Dumnezeu. Omul este împlinit doar prin El. “De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi Te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta” (Isaia 43,4).

Faptul că suntem numiţi “fii şi fiice” ai lui Dumnezeu (2Corinteni 6,18), ne dă perspectiva unei noi identităţi, care o putem avea, aceea de prinţi şi prinţese ai Împărăţiei slavei lui Dumnezeu.

Acest statut ne responsabilizeză moral, civil, social, spiritual. Ori, eu cred că, tocmai asumarea responsabilităţii este ceea ce ne sperie şi ne face să renunţăm la adevărata importanţă şi valoare pe care le acordă Dumnezeu. Pe de altă parte, nu suntem mulţumiţi cu limitele importanţei cerute de Dumnezeu, noi vrem să fim mai importanţi, sau mai bine zis, să ne credem mai importanţi decât consideră El că este bine pentru noi.

Cădem astfel înspre prăpastia în care a căzut Lucifer, devenit diavol, şi asta exact din cauza unei dorinţe de afirmare dincolo de limitele stabilite de Creator (citeşte despre căderea lui Lucifer tot Ezechiel 28, 11-19, în alegoria cu regele Tirului). Este o gândire infantilă să crezi că o creatură este mai inteligentă decât creatorul ei sau că îi poate lua locul. Tot la fel de infantil gândim şi noi, oamenii mari, care continuăm să credem că ştim mai bine decât Dumnezeu ce ne face bine şi ce nu, care este binele şi care este răul.

Marea durere este că dorim să fim importanţi prin lucruri lipsite de importanţă şi ne dăm importanţi cu lucruri fără importanţă şi sortite prăpădului (accesând această pagină vei vedea un exemplu: http://voce.ro/tag/grandomanie). Aşa cum bine remarca cineva, grandomania este o clădire cu mai multe etaje, dar căreia îi lipseşte parterul. Ceea ce este cu adevărat important, este de fapt ceea ce lipseşte, iar asta nu e nimic altceva decât, aşa cum spune zicala românească, fală mare, traistă goală. Sau aşa cum zice Biblia: “îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”.

Ceea ce este cu adevărat important, trece de bariera efemerului, nu stă în lucruri ci în fiinţele create după chipul Creatorului, şi mai presus de toate, are de a face cu realitatea celestă unde trăieşte Dumnezeu, şi cu persoana lui Dumnezeu. “… oricine se laudă, să se laude în Domnul.” Pentru că nu cine se laudă singur, va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă” (2Corinteni 10,17.18).

Îţi doresc o zi în care Împăratul să te laude !