Dragi cititori, am bucuria să vă anunţ că începând de azi 02.12.2010, blogul s-a mutat pe site-ul personal  danielbota.ro

Toate postările de acum înainte le puteţi citi pe site-ul mai sus menţionat. Vă aştept cu drag la noua adresă!

De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei (Evrei 7,25).

Totul a început cu o minciună. Nimeni nu are o explicaţie exactă de ce a fost crezută acea minciună. Nu avea sens. În familie era armonie, încrederea şi dragostea legau atât de frumos inimile membrilor familiei. La început erau o familie de invidiat. Nu au existat certuri între ei, nici măcar una, nici o vorbă spusă nepotrivit. Fiecare cuvânt cădea în sufletul lor precum o petală parfumată de trandafir pe obraz. Era armonie. Dar într-o zi cineva le-a spus copiilor că Tatăl le ciunteşte bucuria, fericirea, că este un prefăcut, că le trădează încerederea… Şi pentru a demonstra falsa teorie, străinul i-a supus la un test: Mâncaţi din pomul interzis şi veţi vedea că am dreptate. Fericirea supremă pe care Tatăl vostru v-a ascuns-o, se găseşte exact în pomul acela… Aşaaaa, haide rupe fructul fericirii! Bravoooo! Acum muşcă din el…! Nu-i aşa că e cel mai bun dintre toate fructele? Vezi, ce v-am spus eu despre Tatăl vostru? Ce tată e dacă ţine doar pentru El ce-i mai bun?

Când Tatăl a venit să-şi mângâie copiii ca în fiecare zi, să le vorbească, aceştia nu au mai venit la locul întâlnirii. Le era frică, spaimă de moarte de Acela care le era Tată. Simţământul era unul ciudat, nou dar îngrozitor. Tot ce au putut face a fost să se ascundă, să stea departe… De atunci Tatăl este într-o căutare a copiilor săi, încercând să-i convingă că i-a iertat că vrea împăcarea cu ei. Atât de puţini ies din ascunzătorilor lor, atât de puţini mai cred în mesajul împăcării, atât de puţini mai vin aproape de El. Străinul mincinos încă le şopteşte la cei mai mulţi că pentru a fi în siguranţă, pentru a a trăi, trebuie să stai departe de Dumnezeu, Tatăl lor.

Povestea asta este povestea noastră, tristă, adevărată. Am fost minţiţi cu toţii. De ce am crezut? Dar azi de ce mai credem? De ce mai credem că apropierea de Dumnezeu este moarte  iar lipirea de păcat este viaţă? De ce-L vedem pe Dumnezeu ca pe un poliţist rău iar pe diavolul ca pe Moş Crăciun?

Dintre toate minciunile diavolului, cea mai grosolană este aceea că Dumnezeu Tatăl este atât de supărat pe noi că I-am greşit încât nu ne va ierta niciodată. Că abia aşteaptă să ne pedepsească pentru relele făcute. Iar pentru a fi fericit trebuie să fugi de Dumnezeu, să stai cât mai departe. Cu cât eşti la mai mare distanţă de El cu atât eşti mai în siguranţă.

Declaraţia lui Pavel pentru azi este însă alta: Dacă ne apropiem de Dumnezeu prin Isus vom fi veşnic fericiţi. În apopierea de Dumnezeu stă bucuria noastră deplină. Cei care vin împreună cu Isus înaintea Tatălui sunt primiţi cu mare drag. Pentru fiecare copil recuperat Tatăl decretă o sărbătoare în Cer. Apropiaţi de Dumnezeu, Îl vedem cum este cu adevărat. Lângă Dumnezeu există siguranţă deplină. Doar în braţele Lui zâmbim cu adevărat. Dragostea Lui te copleşeşte când auzi povestea răscumpărării tale. Veşnicia este pentru cei care stau aproape de Dumnezeu şi de Isus Hristos. Lângă Isus, chiar dacă noi nu vedem cerul încă, cerul se vede în noi. Mântuirea începe cu apropierea ta de Dumnezeu aici şi va continua cu apropierea lui Dumnezeu de tine aici şi în tot restul veşniciei. Stai aproape, merită!

17. De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ;
18. pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte,
19. pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului (Evrei 6).

Pe mările învolburate ale vieţii sunt doar două categorii de corăbierii care se diferenţiază (printre alte aspecte) prin prezenţa sau lipsa ancorei. O categorie a plecat din portul vieţii încărcaţi cu mult entuziasm, vigoare tinerească, mari aşteptari, un spirit de aventură pe măsură, câteva noţiuni de navigat, considerând că mai prind din mers unele manevre. Au plecat nerăbdători să cucerească teritorii existenţiale ce nu au mai fost cucerite şi în graba sau neatenţia lor au plecat din port fără ancoră. Unii au obsevat asta când nu erau prea departe de ţărm dar au fost liniştiţi de alţii, care nici ei nu aveau, cu argumentul: “călătoria vieţii este scurtă de aceea trebuie să călătoreşti în viteză dacă vrei să vezi cât mai multe, aşa că cine mai are timp să se oprească prin porturi”.

O câtă nemintoşie la bieţii corăbieri! Au lipsit sau au chiulit la lecţia care îi învăţa că viaţa nu este o corabie mereu cu “pânzele sus”, că pe mările şi oceanele vieţii sunt şi furtuni năpraznice. În viaţă avem nevoie de porturi ale refacerii după necazurile care ne-au lovit, după vânturile şi valurile care au deteriorat ambarcaţiunea. Iar pentru a te opri ai nevoie de ancoră. Ancora fixează corabia, o stabilizează chiar în mijocul furtunii. Nu putem controla valul dar putem face ceva cu corabia, sau aşa cum scria un prieten: „Atunci când vaporul tău naufragiază nu se pune întrebarea cum scapi de apă, ci cum vei rezista în apă”. Lipsa ancorei te face să pluteşti în derivă pentru că nu ai un punct fix într-un ocean în permanentă mişcare.

Lumea în care trăim nu ne oferă ancore ci mai degrabă catarge cu pânze, pentru a fi într-o continuă mişcare spre… nonsens. Iar dacă e să vorbim de existenţa unor ancore lumeşti ele sunt nişte decepţii existenţiale. Unii văd în bogăţie o ancoră, alţii în diplome şi prestigiu iar alţii în alte lucruri perisabile. Cei care pleacă la drum fără ancoră sau cu ancoră de săpun, îi paşte pericolul naufragiului veşnic şi e păcat.

Atunci când citim Evrei nu trebuie să uităm cui se adresează apostolul Pavel în scrisoare şi care este scopul celor scrise. Destinatarii epistolei sunt un grup de creştini care au avut parte de o experienţă extraordinară acceptându-L pe Isus ca Mântuitor, dar care au întâmpinat şi vremuri dificile în călătoria lor spre veşnicie. Aceste vremuri grele i-au făcut pe unii să oscileze. Se vor ţine ei şi pe mai departe de credinţa care au primit-o sau vor renunţa şi se vor întoarce la căile şi stilul de viaţă a lumii de atunci? Vor cădea precum generaţia scoasă de Moise din Egipt sau vor urma exemplul lui Avraam de încredere în promisiunile lui Dumnezeu în ciuda aparenţelor de neîmplinire a lor şi în ciuda ispitelor şi încercărilor cu care se confruntau zi de zi? (G. Knight, Exploring Hebrews).

Ilustraţia pe care Pavel o ia din lumea maritimă este sugestivă şi arată că unii membrii ai bisericii sunt precum o ambarcaţiune în derivă. Ei navighează fără un scop bine definit în viaţă, dezastrul fiind inevitabil. De aceea Pavel spune apăsat în versetul 19 că speranţa în făgăduinţele lui Dumnezeu sunt ca o ancoră a sufletului, tare şi de neclintit. Creştinii au primit făgăduinţele din partea lui Dumnezeu care nu poate să mintă şi care prin viaţa multor oameni de credinţă a dovedit că ceea ce spune se împlineşte.

Speranţa creştină nu este o dorinţă care aşteaptă să se împlinească. Atunci când noi spunem: “Sper să plec în concediu în Hawai vara viitoare” exprimăm o dorinţă. Deşi dorinţa este reală, împlinirea ei nu este sigură. Dar atunci când se vorbeşte despre promisiunile lui Dumnezeu, scriitorii Scripturii se referă la cu totul altceva. Atunci când se vorbeşte despre ceruri noi şi Pământ nou, despre învierea celor sfinţi, despre a doua venire a lui Isus, scriitorii Noului Testament nu au în minte dorinţe pioase ci realităţi definite. Speranţa creştină este certă, ea este forţa stabilizatoare a vieţii creştine, este ancora sufletului. Cine are această ancoră nu va pluti in derivă. (G. Knight, idem).

Oamenii din zilele noastre au nevoie mai mult ca niciodată de o asemenea ancoră a sufletului, de o stabilitate în toate domeniile, dar mai ales spiritual. Creştinii nu trebuie să-şi trăiască viaţă în derivă, ei au o ancoră în speranţă. După fiecare furtună îi aşteaptă un cer senin sau aşa cum spunea A. Minquass:“Sufletul nu ar avea parte de curcubeu dacă ochii nu ar avea parte de lacrimi”. Nici furtuna şi nici lacrimile nu sunt veşnice ci Soarele şi bucuria. În Ţara promisă nu vor fi nici lacrimi, nici dureri, nici furtuni ci un veşnic senin iar apele vor fi limpezi şi liniştite. Tu ai ancoră la “corabia” ta?

13. Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine însuşi
14. şi a zis: “Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.”
15. Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. (Evrei 6).

Un alt mijloc de a intra în posesia promisiunilor lui Dumnezeu, este exercitarea răbdării. Lumea în care vieţuim dar mai ales generaţia prezentă este caracterizată ca fiind o generaţie instant: ea vrea totul acum, oriunde, oricât. Astfel avem mesaje instant, cafea instant, telefonie instant, etc, şi unii chiar cred că există mântuire instant. Nu mai vrem să aşteptăm; aşteptarea este interpretată de mulţi ca fiind demodată. Paradoxul este că deşi ne mişcăm mai rapid nu suntem neapărat şi mai eficienţi ci mai degrabă superficiali. Deşi comunicarea este mai facilă şi aproape gratis, este mai puţin profundă şi calitativă. Tonele de informaţii disponibile nu ne-au făcut mai informaţi ci poate chiar mai frustraţi. Avem capul mai mare dar inima mai mică. Suntem o generaţie de mare viteză însă ignorăm avertismentele de pe drumul vieţii cum că viteza ucide. Suntem într-o goană nebună înspre pierzare dar pe cei mai mulţi prea puţin îi interesează.

Generaţia instant este destul de greu de mântuit, sau mai bine zis, este destul de greu de convins că are nevoie de mântuire deoarece pseudo-valorile cu care lumea a obişnuit-o sunt paralele cu valorile pe care Dumnezeu le are.

În goana după informaţii am pierdut Informaţia, sau altfel spus în goana după veşti, am pierdut din vedere Vestea Bună – Isus Hristos a murit pentru noi ca să ne mântuiască; Hristos a înviat şi S-a înălţat la Dumnezeu Tatăl, ne-a pregătit casa din cer iar acum ne aşteaptă să ne hotărâm să mergem acolo. Suntem prea ocupaţi cu cele vremelnice pentru a mai fi  preocupaţi de cele veşnice.

Printre alte lucruri pe care lumea noastră le-a pierdut este şi răbdarea, virtutea divină care îşi are rădăcina în dragoste şi încredere. Dragostea care o avem faţă de Dumnezeu ne garantează că putem avea şi încredere că ceea ce El ne-a promis ne va da. Nimeni nu este mai doritor ca Dumnezeu ne dea Împărăţia, dar iubirea Lui faţă de fiecare om Îl determină să mai aştepte şi pe ultimul om să decidă unde-şi va petrece veşnicia, desigur nu va mai aştepta prea mult. Nu Dumnezeu este Acela care ne pune răbdarea la încercare ci noi pe a Lui, cu indiferenţa noastră, cu nepocăinţa noastră.

Împlinirea voiei lui Dumnezeu este o plăcere pentru copilul lui Dumnezeu îndiferet că se află în lumea aceasta sau că va fi în Ţara lui Dumnezeu. Dacă tot ce dorim de la Cer este binecuvântările lui şi nu Cel care binecuvântă, suntem pe o cale care exact la cer nu duce. Pocăinţa şi umblarea creştină nu trebuie să fie mijlocul de a primi Paradisul ci scopul în sine. Până la urmă pe cine credem că putem păcăli? E adevărat că aşteptarea nu este uşoară, Avraam ne poate confirma asta, dar va fi răsplătită de Acela pe care-L aşteptăm. Ne pierdem răbdarea pe drum, precum israeliţii în drumul spre Canaan, din cauză că nu avem o certitudine a răsplăţii. Ne întrebăm adesea dacă merită să răbdăm pentru că ceea ce noi vedem este pământul de aici cu tot ce presupune el şi pierdem din vedere dimensiunea vieţii de dincolo. Dar atunci când compari corect viaţa de aici cu cea de dincolo, viaţa de aici nu ţi se mai pare lungă.

Nu este uşor pentru noi să vedem o Cetate pe care nu am mai văzut-o niciodată, nici pentru Avraam nu a fost, mai ales că peisajul din călătoria noastră nu este atât de atrăgător. Cea mai mare parte din drum poate fi prin pustie, iar pustia cu ariditatea ei îşi poate pune amprenta pe speranţa noastră şi să deformeze imaginea destinaţiei. Dar chiar prin pustie trebuie să ne păstrăm în inimă şi minte imaginea credinţei.

Dumnezeu nu a promis niciodată că drumul va fi uşor, dar ne-a asigurat că la sosire vom vedea că a meritat. Încercările şi răbdarea de care am dat dovadă aici, se vor stinge în bucuria veşniciei. Atunci totţi vom vedea că am renunţat la prea puţin aici în comparaţie cu ce ni se va oferi acolo. Răsplata cerului merită toată răbdarea noastră.

“Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie” (Iacov 5,7). “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2Petru 3,9).

În această lume trebuie să trăim o viaţă cu impact pentru semeni spre slava lui Dumnezeu, altfel ne irosim viaţa. Mai jos ai câteva modalităţi de a începe o viaţă de impact. Cele mai multe lucruri care le propun sunt lucruri mici însă nu uita adevărate bogăţii se ascund de multe ori în pachetul cu lucruri mărunte. Şi până la urmă…, nu cu paşi mici se începe umblarea în lumea asta mare? Periodic voi adăuga alte idei de impact şi te invit şi pe tine să adaugi, iar după ce ai început să faci ceva, te rog să ne împărtăşeşti şi nouă simţămintele tale; eu aşa voi face.

• Angajează-te să cumperi pentru o perioadă câte o pâine unei familii sărace
• Fă un plan social prin care să contribui la binele semenilor şi nu te da bătut până îl pui în practică.
• Propune-ţi să înveţi o limbă străină
• Propune-ţi să citeşti cel puţin o carte bună pe lună
• Propune-ţi să citeşti zilnic Biblia
• Economiseşte pentru o cauză nobilă
• Fă-ţi un prieten dintre cei cu dizabilităţi şi fii un sprijin pentru el
• Roagă-te pentru un prieten în nevoie până când Dumnezeu va interveni
• …..
• …..
• …..

Vă propun pentru început să ne implicăm în sprijinirea unui caz deosebit de dureros, cazul familiilor Gabriel Vladoiu şi Danut Vladoiu. Mai multe detalii găsiţi AICI. Pune şi tu o cărămidă casei lor! Fii şi tu o mică speranţă!

Chiar dacă vorbim astfel, preaiubiţilor, suntem încredinţaţi că de la voi ne putem aştepta la lucruri mai bune, care însoţesc mântuirea. (Evrei 6,9).

Într-unul dintre editorialele Bits&Pieces erau scrise cu mai multă vreme în urmă, următoarele cuvinte: “Asemenea apei, oamenii care se complac, merg pe cea mai uşoară cale: în jos, la vale. Automulţumirea este un parazit care suge energia, aduce rutina în activităţi şi secătuieşte creierul.”

Sunt câteva afirmaţii care mi se par incomode în cele scrise mai sus cum ar fi de exemplu “cea mai uşoară cale:în jos“. Calea cea mai uşoară este aleasă pur şi simplu pentru că… e mai uşoară, nu neapărat mai bună. Realitatea este însă alta; calea uşoară de azi este calea grea de mâine şi a întregii vieţi. În orice lucru trebuie să existe o trudă pentru o răsplată, sau vorba apostolului Pavel:”Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele“(2 Timotei 2,6). Sărbătoarea înaintea muncii este sărbătoarea nebunului.

Astăzi vreau să privim câteva aspecte legate de un alt mod de a trăi viaţa. Iar dacă la sfârşitul acestor rânduri vei fi motivat pentru o schimbare semnificativă suntem amândoi în avantaj.

Toţi suntem chemaţi să facem lucruri importante şi toţi am fost chemaţi de Dumnezeu să fim o binecuvântare pentru mulţi. Toţi avem sânge de erou în noi şi chiar dacă nu toţi vom fi observaţi pentru a fi mediatizaţi, toţi avem sanşa de a face ceva eroic pentru cel puţin unul dintre semenii noştri.

Societatea de azi promovează confortul, nu provocările. S-au scris grămezi de cărţi care să ne înveţe cum să scăpăm de greutăţi, de durere, de sarcini obositoare, etc. Însă toate acestea sunt de multe ori încercări de a păcăli viaţa, ori aşa sfârşim prin a fi păcăliţi noi înşine. Isus Hristos a fost cât se poate de onest atunci când a spus ucenicilor că în lume vor avea parte de necazuri, dar i-a încurajat să nu se dea bătuţi, ei pot ieşi învingători din lupta cu necazurile vieţi, la fel cum şi El a ieşit biruitor.

Hristos ne cere să declaşăm o adevărată revoluţie împotriva lucrurilor mici şi de mică importanţă. Pentru că ştie ce material a pus în noi şi pentru că ştie ce sânge nobil curge prin venele noastre, Dumnezeu are aşteptări mari de la noi. Valeriu Butulescu spunea “nu vă mulţumiţi să plutiţi, încercaţi să înnotaţi, darul de a pluti îl au doar lucrurile uşoare.”

Ştiu că a înnota nu este un lucru facil, dar a înnota împotriva curentului este şi mai greu, dar merită. Patria de Sus nu se află în josul râului ci tocmai în vârf, de unde curge râul. Creştinii prin definiţie sunt oameni ai marilor aşteptări, ai marilor provocări. Creştinismul însuşi a început printr-un înot împotriva curentului. Prea puţini au crezut că temerarii vor şi izbuti. Creştinismul trebuie să fie o forţă morală motivatoare. Creştinul trebuie să fie un luptător neînfricat împotriva a tot ce se pare rău. Din păcate creştinismul îşi pierde din forţă pentru că de-alungul vremurilor a lăsat garda tot mai jos, făcându-se frate de cruce cu compromisul.

Aşteptările lui Dumnezeu rămân ca provocare pentru fiecare generaţie. Astăzi tu poţi unul care să aducă un vânt al schimbării printre cei care te înconjoară. Nu te lăsa ispitit de gândul că ai putea să eşuezi, a nu încerca niciodată este mult mai rău decât e eşua. “Dacă crezi că poţi sau dacă crezi că nu poţi, ai dreptate de fiecare dată” (Henry Ford).

“Trăim într-o societate care doreşte să ne spună cum să ne comportăm, cum să gândim, cum să arătăm, cum să vorbim, ce să purtăm, ce să cumpărăm şi de unde să cumpărăm. Doreşte să ne spună ce să visăm, ce să considerăm valori, pentru ce să trăim, iar toate aceste nu fac nici o referinţă la Isus Hristos” (Alex&Brett Harris, Do Hard Things). Să nu faci niciodată ceea ce lumea îţi spune sa faci sau să fii, ci doar ceea ce Isus îţi cere să faci şi să fii, este dovada unui caracter valoros.

Frumuseţea vieţii de creştin constă tocmai în a trăi diferit de ceilalţi, mai frumos. Apostolul Pavel îl sfătuia pe Timotei astfel: “Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fi o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie” (1 Timotei 4,12). În viaţă nu trebuie doar să eviţi păcatul, ci să urmăreşti neprihănirea, să o practici într-un mod prin care ceilalţi să dorească să-l imite. Nu te mulţumi doar să supravieţuieşti, excelează!

Pentru o viaţă altfel, fiecare creştin trebuie să accepte provocarea lui Dumnezeu de a trăi după principiile Lui. Dumnezeu a stabilit un standard înalt, Legea Sa, pentru a ne motiva să nu ţintim niciodată prea jos, pentru a nu ne lăsa vreo scuză ca să ne oprim din creştere.

Automulţumirea, spunea N.Iorga, este cea mai bună piatră de mormânt a talentului. În sfera spirituală, automulţumirea este piatra de mormânt a vieţii veşnice. Alegerile tale de fiecare zi, sunt fie nişte seminţe mici care pot da naştere la buruieni uriaşe, fie seminţe care pot produce flori minunate. Ce semeni azi, vei recolta mâine! Tu decizi ce tip de recoltă vei avea!

P.S. Pentru cei interesaţi de evadarea din obişnuit şi mediocritate, recomand cartea Rebeluţia. Daţi click pe imagine şi o puteţi comanda. Garantat nu veţi regreta!