1. De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus,
2. care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum şi Moise a fost “credincios în toată casa lui Dumnezeu.”
3. Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăşi. -
4. Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu. -
5. Cât despre Moise, el a fost “credincios în toată casa lui Dumnezeu” ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu.
6. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm (Evrei 3).

Orice operă vorbeşte despre cel care a creat-o, fiecare creaţie spune ceva despre creatorul ei. În timp ce aplaudăm cu bucurie o piesă muzicală care ne-a încântat, gândul ne este la cel care a compus piesa respectivă. Privind într-o galerie de artă diferitele picturi expuse acolo, gândim inevitabil la pictorul care le-a făcut. Orice operă de artă are în spatele ei un artist talentat. Deşi, de cele mai multe ori, nu îl cunoşti pe artist, nu ştii cum arată, prin ceea ce a creat îţi faci o imagine despre ceea ce este el.

Universul care ne înconjoară vorbeşte despre Cineva care l-a creat, natura de pe planeta noastră arată spre un Creator. Omul prin construcţia sa fizică şi spirituală indică spre un Creator şi un Modelator al lui. La început, pe când nu era păcat în lume, exista un singur Creator şi Modelator. După căderea în păcat a omului, a rămas Acelaşi Creator dar a mai apărut un modelator. De 6000 de ani Creatorul Dumnezeu, suferă din cauza faptului că cei care sunt creaţia Sa îşi aleg un alt modelator, pe Satana. De 6000 de ani creaţia lui Dumnezeu este într-o continuă degradare, diavolul şi gaşca lui fiind specializaţi în degradare. De la creaţia imaterială păna la cea materială, totul poartă amprenta acestui intrus al distrugerii. Perversitatea acestei minţi intunecate ajunge până acolo încât acesta atribuie lui Dumnezeu creaţia pervertită, acuzându-L de incapacitate creatoare.

Frumosul care-l mai vedem azi este unul pe cale de dispariţie atât în creaţie cât şi în creatură. Binele şi frumosul care au mai rămas sunt ca o rezervaţie feerică într-o mare sălbăticie, care ne duc cu gândul la Dumnezeu. Răul şi hidoşenia vorbesc despre creatorul lor, diavolul.

Pentru că ne-a iubit, Isus, Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi Dumnezeu adevărat, S-a făcut asemenea nouă ca să ne înveţe cum putem ajunge asemenea Lui. A îmbrăcat haina înjosirii noastre ca noi să putem avea acces la haina înălţării Lui. A coborât în murdăria de aici ca noi să putem ajunge în curăţia de Acolo. Creatorul S-a făcut creatură ca ne vorbească despre Restauratorul fiinţei noastre, despre Cel care ne-a iertat de greşelile noastre şi ne vrea în Paradis din nou. Isus a luptat pentru refacerea chipului lui Dumnezeu în oamenii transfiguraţi de stăpânul lumii acesteia. Isus ne-a cerut să ne uităm în oglinda adevărului lui Dumnezeu ca să ne vedem cu adevărat cine suntem. Prea multă vreme a fost păcăliţi de diavolul că putem fi frumoşi fără Dumnezeu, punându-ne mereu în faţă o oglindă ce distorsiona adevarata imagine. E adevărat că este o realitate dură să priveşti în oglinda lui Dumnezeu, deoarece îţi dai seama că eşti hidos în comparaţie cu Cel mai Frumos dintre oameni, Isus. Dar prin Isus această imagine se poate schimba. Nu printr-un retuş cosmetic exterior, ci printr-o operaţie în interior, deoarece Isus ştie cel mai bine că frumuseţea unui om nu constă în ceea ce izbeşte ochiul ci în caracterul său.

Lasă-l pe Isus să fie Domn peste casa ta, şi ai încredere în gusturile Lui de Creator, vei avea surprize nebănuit de plăcute. Doar cei modelaţi de El vor intra în Casa Lui  din Cer.

9. Dar pe Acela care a fost făcut “pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem “încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.

10. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor.

11. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească “fraţi”

12. când zice: “Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei; Îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării.” (Evrei 2)

Textul este o declaraţie magistrală care lasă fără replică orice om care citeşte şi reflectează asupra modului de a fi a lui Dumnezeu. Textul ne sugerează faptul că relaţia lui Dumnezeu cu omul nu este condiţionată de ceea ce este omul ci de ceea ce este Dumnezeu. Isus ar fi avut orice drept să se dezică de noi ca fraţi, de la Adam până la Iuda care L-au trădat, până la iudeii şi romanii care L-au răstignit, şi până la cei din zilele noastre. Ar fi putut să ne numească oricum numai fraţi nu, dar n-a făcut-o. Pare incredibil, dar lui Isus nu îi este ruşine să ne numească fraţi, deşi noi oamenii suntem fără echivoc, ruşinea universului. Isus parcă vrea să ne spună să uităm asta, că jertfa Lui a rezolvat problema ruşinii şi ocarei purtate. Cu toate privilegiile oferite de Dumnezeu neamului nostru, mulţi dintre noi ezităm sau refuzăm categoric să fim numiţi fraţii Lui. De ce? Ne este ruşine. Nu toţi o spunem, dar într-un fel sau altul, toţi din categoria acesta, o arătăm.

Rândurile celora care le este ruşine să spună sau să arate că sunt creştini adevăraţi creşte mai rapid decât inflaţia. Noul trend al creştinismului este că poţi fi creştin dar să nu vorbeşti despre asta cu cei de lângă tine. Astfel creştinismul se limitează la nişte întâlniri săptămânale la biserică. Unii sunt de părere că nici nu mai trebuie promovate valorile creştine prin demersuri evanghelistice. E suficient să ne afişăm oferta pe tarabele din piaţa lumii şi să aşteptăm să ne vină clienţii interesaţi. Ori asta e tocmai ce Isus nu a făcut.

Ruşinea omului faţă de Isus, e dovada cea mai evidentă a coruperii din inima omului. Ne este tot mai ruşine de adevăr şi strângem cu tot mai multă ardoare în suflet, minciuna. Nu ne place să auzim despre Dumnezeu, despre pocăinţă, despre iertare sau dragoste faţă de Dumnezeu şi semeni. Ne place de Dumnezeu ca de Moş Crăciun, că ne dăm daruri bune, dar să nu ne ceară să-I semănăm.

Faptul că ne este ruşine de Isus şi de evanghelia Sa, dă dovadă că avem un raţionament foarte scăzut şi un coeficient de inteligenţă egal cu cel al găinii. Când cuiva inferior, cum suntem noi oamenii, îi este ruşine să se asemene şi să reprezinte pe Cineva absolut, cum este Dumnezeu, are grave probleme la etajul superior.

Deşi omul a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, prin alegerile pe care le face, poate ajunge să fie mai prejos decât animalele. Deşi omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, prin alegerea sa poate să-i semne tot mai mult diavolului. Deşi omul a fost creat pentru măreţie, prin alegerea lui poate ajunge la o josnicie de cea mai oribilă speţă. Deşi am fost creaţi să ne petrecem veşnicia în glorie cu Dumnezeu, prin alegerea noastră putem să ne-o petrecem în ocară cu diavolul.

Ruşinea trebuie să apară în urma săvârşirii faptelor rele şi nu în urma chemării Duhului Sfânt la pocăinţă. Cui îi este ruşine să fie cunoscut de semenii săi ca şi pocăit, la sfârşit va avea tragica constatare ca a fost păcălit. De fapt, la sfârşit lumea se va împărţi în doua categorii evidente, păcătoşi pocăinţi şi păcătoşi păcăliţi. Tu de care vrei să fii?

1. De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.
2. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire,
3. cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o,
4. în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! (Evrei 2).

Viaţa fiecăruia dintre noi este ca o călătorie care se va încheia într-o zi. Ceea ce face călătoria frumoasă nu este atât de mult peisajul de pe traseu, deşi este important şi el, ci destinaţia. Iar viaţa este o călătorie spre împlinire şi fericire autentică. Toţi călătorim, toţi avem o destinaţie, chiar dacă cei mai mulţi încă nu am fixat-o. Viaţa ce-o avem nu ne permite să rămânem în portul în care ne-am făurit corabia. Navingând prin existenţă, unii se laudă că au atins deja limanul dorit, alţii ştiu deja unde vor ancora. Cei mai mulţi însă, deşi doresc fericirea, nu ştiu în care direcţie este aceasta. Îi vezi adesea prin porturile vieţii, avariaţi, cu părţi din corabie distruse de valurile nemiloase şi de stâncile dure care le-au promis fericirea. Circulă tot mai multe veşti că foarte multe corăbii au naufragiat, înghiţiţi de furia unor furtuni. Din cauza aceasta mulţi hotărăsc să nu se mai avânte în larg, fiind mai degrabă dispuşi să rămână în porturile periferice ale vieţii.

De 2000 de ani circulă o veste plină de speranţă: există un Corăbier care promite siguranţă şi ajungerea în portul fericirii veşnice, cu condiţia ca El să fie Căpitanul corabiei. Sunt unii care povestesc despre o noapte furtunoasă pe marea Galileii. Şi ei spun că echipajul format din 12 bărbaţi, unii dintre ei pescari cu vechime, era gata de pieire şi toată iscusinţa lor de oameni ai mării nu i-a ajutat cu nimic, până nu au strigat după ajutorul celui de-al 13-lea membru al corabiei. Acesta s-a trezit din somnul Lui, S-a ridicat în picioare, a certat marea, da aţi auzit bine, a certat marea, iar ea s-a potolit pe loc.

Bazaţi pe aceste istorisiri şi pe multe altele, unii corăbieri au părăsit portul multumirii de sine, al descurajării, al eşecului şi au pornit în căutarea Marelui Corăbier. N-a trebuit să meargă departe fiindcă, odată dorit, Marele Corăbier, Isus, îşi face prezenţa în fiecare corabie.

Autorul cărţii Evrei, ne atrage atenţia în capitolul 2 că există pericolul ca deşi am auzit despre tot ce poate face Corăbierul pentru noi, să rămânem nepăsători faţă de El şi de oferta Lui, alegând în schimb să ne lăsăm corabia vieţii purtată în toate direcţiile, după orice vânt, fără a mai ajunge vreodată în portul Paradisului.

Aşa cum am citit deja, în capitolul 1, Isus ne era prezentat ca fiind Fiinţa la gradul superlativ absolut. El este Creatorul, Susţinătorul, Conducătorul, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu. El este acela care plătit pentru viaţa noastră. Isus este veşnic, îngerii I se închină şi este Autorul salvării noastre din moarte. Isus este singurul calificat şi recomandat de Dumnezeu veşniciilor, să ne conducă spre Portul unde ne aşteaptă Tatăl.

Cu toate acestea, aşa cum observa şi Barclay, “sunt doar câţiva oameni care în mod voit îşi întorc faţa spre El, dar sunt mulţi care zi de zi se îndepărtează tot mai mult de El”. Portul fericirii nu va fi, din păcate, prea populat de corăbii, în timp ce portul pierii va fi ticsit de ele. Nu va fi înghesuială la Poarta Paradisului, în schimb oamenii se vor călca în picioare la poarta abisului. Va fi însă fericire şi împlinire veşnică în portul lui Dumnezeu. După ce au trecut prin furtunile vieţii, copiii pământului îşi întâlnesc în sfârşit Tatăl şi îşi vor vedea Corăbierul în carne  şi oase.

În ce direcţie se îndreaptă coarbia vieţii tale? Cine îţi conduce vasul? Dragi corăbieri să aveţi şi azi Vânt bun din pupa!

10. Şi iarăşi: “La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
11. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină;
12. le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (Evrei 1).

Creaţia va trece, Creatorul rămâne. De aceea, Dumnezeu a tot încercat, şi încă mai încearcă să ne convingă să fim ataşaţi nu de ceea ce va trece, adică de creaţia Sa, ci de El ca şi Creator. Dacă însăşi creaţia lui Dumnezeu va pieri, cu atât mai mult ceea ce creem noi. Nimic din ceea ce facem pe acest pământ nu va trece proba focului decât ceea ce am ajuns să fim prin puterea lui Dumnezeu. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce am făurit, dar vom putea lua cu noi ceea ce Isus a creat în noi, dacă I-am permis,  adică un caracter asemnea Lui.

În această lume veche, Isus ne cheamă să fim oameni noi. Nu este uşor dar nici imposibil. Isus deţine secretul şi e doritor să ne înveţe cum să traim ca oameni noi într-o lume ce poartă straie uzate. Într-o zi lucrurile nu vor mai fi aşa cum le vedem acum, dar Isus va rămâne acelaşi. Schimările care se produc şi se vor produce în lume nu au nici un impact transformator în viaţa lui Isus. Hristos nu a fost şi nici nu va fi vreodată schimbat de lumea aceasta, dar lumea aceasta va trece prin schimbări dramatice. În ziua venirii Lui, Isus va face o redecorare a pământului cum nu s-a mai văzut. Toţi aceia care sunt parte activă şi colaboratori cu El în acest măreţ proiect vor avea parte de splendorile edenice ale noului pământ. Cei care iubesc prea mult pământul de acum şi protestează cu duhul şi fiinţa lor, împotrivindu-se Duhului de schimbare vor avea aceeaşi soartă cu a pământului vechi. Cine îşi iubeşte viaţa de pe pământul acesta o va pierde pe aceea de pe pământul nou. Cine gustă din plăcerile ilicite ale pământului de acum, nu va avea parte de plăcerile curate ale pământului de atunci, dacă schimbarea nu va avea loc.

Toate vor pieri dar planul lui Dumnezeu este ca nu toţi să piară. Dacă îşi iubeşti viaţa în mod inteligent nu ai cum să-L excluzi pe Dumnezeu din ea. Doar cine-L iubeşte pe Dumnezeu şi trăieşte precum a trăit Isus va avea parte de rămânere eternă cu El. În matematica veşniciei şi a Celui veşnic, ca să-ţi înmulţeşti anii trebuie să-i dai lui Dumnezeu.

1. După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu,
2. la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile.
3. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curăţarea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte,
4. ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.
5. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: “Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”? Şi iarăşi: “Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu”?
6. Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: “Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”
7. Şi despre îngeri zice: “Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”;
8. pe când Fiului I-a zis: “Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate;
9. Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi.” (Evrei 1).

Ca şi copil, poate cel mai mare dar pe care ţi-l pot oferi părinţii este să fii apreciat pentru faptele bune, mici sau mari, pe care le-ai făcut. Ceea ce spune părintele despre tine contează.

Cel mai apreciat fiu a fost Fiul Tatălui, Isus. El a fost, este şi va fi veşnic, mândria Tatălui şi a Universului. Încă de copil pe acest pământ Fiul era plăcut atât înaintea oamenilor cât mai ales înaintea lui Dumnezeu. Când Domnul Isus Şi-a început lucrarea, unii oameni, din cauza mândriei, necredinţei şi invidiei, au vorbit urât despre El, însă Tatăl L-a numit “Fiul Meu preaiubit în care-Mi găsesc toată plăcerea”. Nu a contat prea mult ce spuneau oamenii răutăcioşi despre El că este, conta ce spune Tatăl despre El. Faţă de nici un fiu al Lui n-a privit Dumnezeu mai cu plăcere decât faţă de Isus şi nici unui fiu nu I-a fost mai drag Tatăl cum I-a fost lui Isus.

Fiul era plăcut înaintea Tatălui deoarece Fiul iubea ce iubea Tatăl şi ura ce ura Tatăl. Fiul iubea neprihănirea, acea virtute divină care te păstrează curat înaintea Tatălui în fiecare clipă. După o zi grea de misiune pe acest pământ, printre oameni murdari de păcate, Fiul Isus se întorcea în fiecare seară înaintea Tatălui, cu haina neprihănirii curată, nepătată. Fiul ura nelegiuirea, acea mutaţie a păcatului care a adus omul atât de jos. Isus nu doar a dezaprobat păcatul, ci l-a urât. El nu doar s-a împotrivit păcatului, ci l-a învins. Isus este singurul fiu al lui Dumnezeu din faţa căruia, autorul păcatului, Satana, pleca întotdeauna învins. Drept răsplată, Tatăl Şi-a uns Fiul cu untdelemnul bucuriei de a sta cu El în veciile nesfârşite.

Despre mine şi despre tine ca fiu sau fiică, ce spune Tatăl din ceruri? Suntem noi mândria Lui? Azi şi în fiecare zi, să-I dăm prilej Tatălui să ne laude şi să fie mândru de noi ca fiecare dintre noi să avem privilegiul ungerii cu untdelmnul bucuriei de a sta veşnic cu Tatăl şi fratele nostru mai mare, Isus.

Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea. (Judecători 21,25)

Cu mai mult timp în urmă am cumpărat o carte cu un titlu provocator: “Evanghelia după McDonald’s”, de Derek Tidball. Am citit din cărţulie suficient ca să mă convingă de faptul că merită citită. Cartea vorbeşte, aşa cum sugerează şi titlul, despre succesul de excepţie a francizelor de tip McDonald dar şi despre anumite branduri consacrate care au cucerit o importantă masă de oameni. Autorul menţionează că cei care sunt ataşaţi de un brand nu cumpără doar un simplu produs de-al lor ci asimilează în viaţa lor chiar şi filosofia brandului repectiv, care se impune prin logo-ul sau motto-ul acestuia.

În primul capitol al cărţii el scrie: “A cumpăra o pereche de Nike nu înseamnă a-ţi cumpăra, cum s-ar înţelege îndeobşte, nişte încălţăminte simplă; înainte de orice, îţi cumperi un mod de viaţă…” . Sloganul mărcii, “Just do it” care are se traduce: “Fă-o pur şi simplu!” cu sensul de “Acţionează pur şi simplu, nu sta pe gânduri!” a devenit un mod de viaţă în toate mai domeniile vieţii nu doar în domeniul sportiv. Reclamele la acest produs, sugerează subtil faptul că “adidaşii vechi nu mai sunt buni de nimic. Vechile tricouri devin intolerabile. Fără Nike nimic nu are sens!”

Nike (la origine, numele înaripatei zeiţe a victoriei din mitologia greacă), dar în mod special sloganul “Just do it!” a motivat generaţii de tineri să treacă la acţiune, încercând să-i convingă pe creduli că nu există nici o limită, nici o barieră, că forţa stă în tine, aşa că Just do it. Într-o oarecare măsură evanghelia lui “Just do it”, este compatibilă cu evanghelia Scripturii. Ne amintim de sfatul lui Solomon: “Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta…”, sau de porunca lui Isus adresată slăbănogului de la Betesda: “Scoală-te… ridică-ţi patul şi umblă!” Printe primele diferenţe între cele două evanghelii, se evidenţiază faptul că Evaghelia lui Isus pune accentul pe ceea ce poate face Dumnezeu cu omul care se pune la dispoziţia Lui şi Îi ascultă cuvintele şi poruncile, în timp ce Nike predică mântuirea prin propriile eforturi. De asemnea, Biblia învaţă că deşi suntem chemaţi să facem totul fără rezerve şi cu toată energia şi fiinţa noastră, scopul principal al tuturor acţiunilor nu suntem noi ci Dumnezeu. Cât despre limite… Nici măcar lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie făcută depăşind limitele impuse de El. Nu poţi spune că ai lucrat pentru El câtă vreme sari gardul.

Filosofia lui “Just do it!” este fără echivoc una veche. Că nu dintodeauna a sunat aşa, este o altă discuţie. Cartea Judecători se încheie cu un laitmotiv trist, atenţionându-ne parcă de faptul că toate cele citite acum pe sfârşit, evenimentele crude şi tragice, au avut loc din cauza faptului că în Israel nu era nici o autoritate care să dea o direcţie clară. Fiecare făcea ceea ce crede el că e bine, iar când poporul este lipsit de orice autoritate poate deveni unul fără frâu, având un comportamentul deviant.

Just do it! Oare nu aşa a gândit şi acţionat Mica atunci când a avut nevoie de bani (cap.17), furând de la mama lui? Nu sub aceeaşi impresie a acţionat atunci când  l-a prins, subit, dorul de închinare, binecuvântându-şi fiul, iar mai apoi pe levitul călător, ca preoţi? Ai nevoie de bani, just do it, fură-i! Vrei să te închini, just do it, închină-te! Nu contează cum şi dacă e bine aşa, contează să începi să faci ceva. Ce-ţi place ţie e mai important decât ceea ce Îi place lui Dumnezeu, Suveranul renegat.

Oare nu sub aceiaşi forţă a bunului plac a acţionat tribul lui Dan când a furat idolii lui Mica(cap.18)? Sau acei homosexuali beniamiţi care au vrut să-şi satisfacă plăcerile cu levitul care înnoptase în cetatea lor (cap.19)? După gândirea lor, plăcerea scuza modul prin care o obţii. Dar ce putem spune despre “îndureratul” levit care şi-a tranşat concubina după ce a fost siluită toată noaptea de adunatura aceea de imorali beniamiţi şi care a murit înspre dimineaţă? Toţi aceştia au făcut toate aceste abominabile fapte conduşi de regula bunului plac.

“Just do it” face victime şi în contemporaneitate, mai ales că acest mod de viaţă este licenţiat. S-a pornit de la o idee cu potenţe pur pozitive, dar omul care detestă autoritatea, a făcut din “just do it” un slogan al păcatului.

Sub just do it, multe fete şi-au pierdut virginitatea, iar băieţii cu puf pe faţă au devenit tătici prematuri. Sub just do it, milioane şi-au pus capăt existenţei, alte milioane şi-au accelerat obştescul sfârşit prin faptul că şi-au transformat plămânii în catalizator iar faringele în tobă de eşapament. Şi lista ar putea continua cu violuri, crime, tâlhării, abuzuri, violenţe domestice şi alte malformaţii comportamentale.

Când Dumnezeu nu este Împărat peste viaţa noastră, just do it preia comanda, binele devine relativ şi convenţional iar oamenii vor ajunge materie inflamabilă pentru focul veşnic, dacă nu se pocăiesc între timp.

Generaţia “Just do it” o găsim în toate generaţiile celor 6000 de ani de păcat, dar parcă niciodată nu a fost mai activă ca azi. Când fiecare face doar ce îi place e semn pentru Dumnezeu că trebuie să aprindă lumea, şi e semn pentru cei care fac pe placul Celui Atotputernic, că mai au puţin şi vor ajunge Acasă, la Dumnezeu acasă.

Autor: FLORIN ORODAN (un eseu inspirat despre frământări, căutări şi adevăratul sens al vieţii. Merită citit! Lectură plăcută!)

Care este scopul vieții? Cum și unde poate fi găsită fericirea? Nu-i așa că aceste întrebări nu vă sunt străine? Sunt întrebări care au trecut prin mintea oricărui om, mai ales prin mintea unui tânăr, care are viața înainte. Povestea noastră poate fi povestea oricui. Orice asemănare cu realitatea este pur intenționată și provocatoare!

Îl chema Seeker, sau altfel spus, Căutătorul; un adolescent ca mulți alții, frământat de ziua de azi, de zilele de mâine, un tânăr cu frământări, cu vise, flămând după împlinire și fericire. Într-o bună zi, s-a hotărât să cutreiere lumea și să caute fericirea, împlinirea, după care tânjea sufletul lui. Așa că a pornit la drum, hotărât să nu se oprească și să experimenteze pe propria lui piele toate oportunitățile pe care viața i le va scoate în cale, până când va fi cu adevărat fericit. Era sătul de poveștile din bătrâni și de veștile mult răspândite despre o lume viitoare, mai bună. El era tânăr și avea de trăit mai intâi o viață aici și acum. Nu că nu ar crede în acea lume viitoare,  mai bună, dar până atunci…Nu știa de fapt că acea lume viitoare începe deja de aici, nici faptul că era în atenția specială a unui înger trimis chiar de către Isus ca să-l ocrotească. Era chiar îngerul lui, un înger puternic și credincios, care avea însărcinarea să înregistreze toate frământările, gândurile, sentimentele și experiențele prin care trecea. O, dacă ar fi știut că cerul este doar la o îmtindere de mână!

Nu după mult timp a ajuns într-o piață, o piață mare, plină de negustori nerăbdători ca să-și vândă mărfurile. Moneda de schimb și de tranzacționare era sufletul. Puteai să cumperi orice în schimbul unei bucăți din suflet. Cele mai scumpe mărfuri erau acelea care trebuiau plătite cu sufletul întreg, dar erau mulți care puteau să-și permită chiar și luxul acesta. Căutătorul nostru s-a hotărât să facă un tur al pieței și să cântărească ofertele.

Primul care l-a abordat a fost Bogăția, o persoană bine făcută, hotărâtă, cu personalitate puternică. Încerca să-l convingă pe Seeker că banul înseamnă putere, influență și că orice se poate cumpăra și rezolva cu bani. Nu este un sunet mai plăcut și mai melodios decât sunetul monedelor care curg din săculețul care niciodată nu se golește. Bogăția i-a mai spus că banii aduc fericirea, iar dacă nu o aduc, cel puțin pot să o întrețină. Și cât de bine arată bancnotele verzi, cu multă clorofilă sintetică, bancnote care nu se veștejesc și nu se ofilesc niciodată. Seeker era impresionat…Totuși, va privi și la celelalte oferte. Îngerul stătea lângă el cu sufletul la gură…Vai, vai, oare își va vinde sufletul atât de ieftin?

În imediata apropiere își avea taraba Renumele. Era o persoană strălucitoare, la care toți priveau cu admirație. Renumele a început să-i spună că nu există satisfacție mai mare decât aceea de a fi un om foarte cunoscut. Ce se poate compara cu respectul și adorația din partea mulțimilor? Să ai numele pe prima pagină a ziarelor, să fii prezent pe canalele de televiziune, să fii recunoscut ca o persoană competentă prin diplomele și trofeele pe care le-ai acumulat…Mai mult, chiar după moarte, numele tău să fie comemorat și să apară în analele istoriei…Nu este aceasta un fel de nemurire? Prestigiul îți poate deschide multe uși și poți avea parte de tratamente preferențiale la orice nivel. Hm… Sună ispititor și interesant… dar să mai vedem… Îngerul nota totul cu atenție, fiind implicat sufletește în ceea ce se întâmplă.

Taraba Distracției era una dintre cele mai pline și cu mărfurile cele mai diverse dintre toate tarabele. Aproape că nu există nici un trecător  pe la taraba ei, care să nu plece cu ceva. Orice gust putea fi satisfăcut: băuturi fine, prieteni petrecăreți, jocuri electronice, țigări mentolate, muzică de toate genurile, baruri afumate cu lumini difuze, fete disponibile, i-poduri, i-phonuri, tehnologii de ultimă generație. Distracția încerca să negocieze cu Căutătorul nostru întreaga paletă de oferte clasice și moderne. Mottoul ei era: Trăiește clipa! Profită la maxim de tot ceea ce-ți oferă viața! Cu toate acestea, parcă lipsea ceva… Cine răspunde oare de garanția acestor produse? Seeker avea să se mai gândească…

Undeva în apropiere era un negustor venit de curând, dar care s-a impus pe piață destul de repede: Computerul. Era cam supraponderal la început, dar în ultimul timp pierduse mult din greutate, devenind foarte suplu și eficient. Clienții au ajuns să-i spună Laptop. El avea codurile de acces către lumea virtuală și dezvoltase un adevărat imperiu informațional de programe și servicii. Puteai să te teleportezi oriunde în lumea virtuală: site-uri pentru adulți, jocuri de strategie, de lupte, comunități cum ar fi Hi5, Facebook, Flixter. Mai nou inventase un alt fel de viață pentru aceia care fugeau de realitate: second life. Unii chiar ajunseseră să trăiască mai mult în second life decât în viața reală. Oare va reuși să-l atragă pe Seeker în lumea lui? Tot ce e posibil… Îngerul tremura. Știa cât de mulți se pierduseră deja în lumea virtuală…

În cele din urmă, Căutătorul ajunse la taraba celui mai vorbăreț și mai comunicativ din toată piața: Telefonul mobil. La început, când apăruse pe piață, era destul de zgârcit cu vorbele. Tarifele erau mari și nu-și putea permite prea multe. Însă încetul cu încetul rețeaua s-a dezvoltat, s-au înmulțit clienții, iar acum…era o adevărată nebunie! Mii de minute incluse pentru un preț de nimic, camere foto performante de mulți pixeli, touchscreen, aplicații multiple (jocuri, chat, mesaje, net, wireles, GPS, muzică mp3, fișiere video, etc.) Telefonul fix era în pragul falimentului, supraviețuind și el de azi pe mâine. Spuneau unii mai răutăcioși că mobilul ar degaja în jurul lui o atmosferă care dăunează… dar cine să-i creadă? Cu greu putea Seeker să reziste la o astfel de ofertă.

Făcu cu greu câțiva pași și își întoarse din nou privirile peste întreaga piață cu toate ofertele ei. Îngerul asista cu emoție la tot ceea ce se întâmplă. Seeker își dădea seama că în ciuda tuturor ofertelor care i s-au făcut, parcă îi lipsea ceva, ceva în inimă… Nu era pe deplin satisfăcut. Stă câteva momente pe gânduri și se hotărăște să plece mai departe. Era complet debusolat… Negustorii i-au citit de la distanță intenția și fără nici o veste și fără pic de rușine s-au năpustit asupra lui ca niște vulturi, ca să nu-l piardă de client. Erau atât de insistenți, obraznic de insistenți, încât îl îmbrânceau pe Seeker în toate părțile. Erau hotărâți să nu cedeze până când nu vor avea sufletul lui. Seeker ajunsese disperat. Nu putea să mai scape din mâinile lor.

Îngerul era indignat. Ar vrea să intervină, dar nu are voie. Băiatul trebuie să fie lăsat liber să decidă…să cheme ajutorul…O, dacă ar face, dacă ar spune ceea ce trebuie…

În cele din urmă Seeker cade la pământ, lipsit de orice putere și ridicându-și mâinile spre cer, strigă cu voce tare: DOAMNE, SCAPĂ-MĂ! În acel moment nimic nu l-a mai putut opri pe înger să intrevină. Îi alungă pe toți negustorii aceia obraznici, care nu i se pot împotrivi. Rușinați și resemnați trebuie să se întoarcă la tarabele lor. Când au rămas singuri, doar el, îngerul păzitor și Căutătorul, îngerul îi poate în sfârșit vorbi. Isus îl așteaptă de mult să se întoarcă acasă. Cei doi gustă împreună fericirea căci, ce fericire ar putea fi mai mare decît să duci și să fii adus la Isus. Asta căuta de fapt sufletul lui! Dorul de casă, gândul veșniciei pus de Tatăl și Fiul în inima lui, au învins!

În vremea aceea, nu era împărat în Israel; şi seminţia daniţilor îşi căuta o moşie ca să se aşeze în ea, căci până în ziua aceea nu-i căzuse la sorţi nicio moştenire în mijlocul seminţiilor lui Israel. (Judecători 18,1)

citeşte restul capitolului aici

Daniţii sunt o dovadă a faptului că cei pe care îi laşi să trăiască, nu te lasă ei să trăieşti. Deşi  le-a căzut la sorţi, odată cu împărţirea Canaanului, partea de jos a ţării, dintre mare şi munte, daniţii nu au fost în stare să pună stăpânire pe ea. Toleranţi cu băştinaşii, seminţia lui Dan a locuit puţin în teritoriul căzut la împărţeală. Mai devreme de cât s-au gândit, amoriţii i-au forţat să se retragă în munţii(vezi Judecători 1,34). “Ei n-au văzut nici o perspectivă de a putea cuceri teritoriul atribuit lor; de aceea ei au trimis pe unii din seminţia lor să caute un loc unde s-ar putea stabili cu uşurinţă. Făcând aşa, ei au mers împotriva planului de la început al lui Dumnezeu, care le dăduse moştenirea lor în mijlocul moştenirii lui Iuda. Încrederea în Dumnezeu avea să-i facă în stare să izgonească pe locuitorii ţării. Migrarea spre nord era o recunoaştere publică a lipsei lor de bunăvoinţă de a urma planul lui Dumnezeu (SDABC).”

În expediţia lor, cele cinci iscoade, ajung la casa lui Mica. Acolo îl întâlnesc pe levit, cu care se cunoşteau se pare. Observând că levitul este dotat cu elemente cultice şi practica servicii de închinare, îi cer acestuia să întrebe pe Domnul dacă vor avea succes în planul lor. Interesant e faptul că ei nu cer să li se spună dacă să mearga sau nu. Planul lor era deja stabilit şi nu suferea modificare. Ei aveau nevoie de o încurajare în călătoria lor, o dezlegare spre păcat, fără să fie interesaţi de legitimitatea călătoriei. Nu Laişul era cetatea promisă şi nu ţinuturile muntoase era moştenirea oferită, dar ce mai conta pentru ei.

Observaţi că modul lor de a pune problema se repetă adesea şi în vremurile noastre. Mulţi dintre noi oamenii, îl întrebăm pe Dumnezeu după ce deja avem un plan făcut, după ce deja am început să mergem pe drumul dorit. Dacă drumul ales se intersectează cu dorinţa lui Dumnezeu, ne felicităm pentru inspiraţie, dacă El nu e de acord, nu ne cade prea bine dar cei mai mulţi merg tot pe acelaşi drum. Şi pe drumul păcatului găseşti destui suporteri să te susţină, de fapt aici sunt cei mai mulţi. Chiar pe drumul greşit poţi găsi destule elemete care să te facă să crezi că până la urmă nu e chiar atât de greşit pe unde mergi. E posibil chiar ca lucrurile să mergă ca pe roate, să prosperi, să-ţi mergă bine, să ai succese. Iar aceste semne pot fi luate ca dovezi ale călăuzirii divine, deşi nu sunt. Şi diavolul e interesat să-ţi dea o mână de ajutor, tocmai ca să devii confuz sau încrezător că eşti în ajutat mod divin; iadul este pavat cu intenţii bune.

Levitul le răspunde celor cinci iscoade că pot călători în pace deoarece drumul lor “este sub privirea Domnului”. Altfel spus, mergeţi liniştiţi că şi Dumnezeu merge cu voi. Şi iscoadele pleacă şi se întorc acasă cu raportul. Se formează o armată de 600 de oşteni care vor cuceri cetatea râvnită, chiar dacă nu Dumnezeu le poruncise, şi în ciuda faptului că aveau şi idolii, furaţi de la Mica, în mijlocul lor. Cine putea să-i convingă de faptul că nu e voia Domnului ceea ce au făcut?

Mirajul locuirii în cetatea nepromisă constă în libertatea de a trăi în compromis şi a gusta plăceri nepermise. Însă  neascultarea de Dumnezeu, concubinajul cu păcatul, îţi va lua dreptul la moştenire şi te va alunga de la hotarele Canaanului ceresc. Cei care îşi pierd moştenirea cerească pot cuceri sute de cetăţi pământeşti strălucitoare, rezultatul e nimic altceva decât trudă şi goană după vânt. Cine-şi pierde casa din cer, degeaba stă într-un palat pe pământ. Iar cine dă moştenirea de sus pentru cele de jos, e cel mai prost „om de afaceri”. Doar lângă Dumnezeu te poţi bucura de partea care ţi-a căzut la sorţi aicea jos şi să moşteneşi ceea ce El ţi-a pregătit acolo sus.  Nu lumea acesta este cetatea promisă sau Paradisul promis ci Noul Ierusalim din cer, de aceea investeşte tot ce ai şi îndreaptă-te cu avânt acolo!

Citeşte întreaga povestire biblică din Judecători 17 aici

Povestirea biblică vorbeşte despre un bărbat pe nume Mica din tribul lui Efraim, care într-o zi o jefuişte pe mama lui de 1100 de siclii de argint, aproximativ 230 de dolari (calculat la valoarea de 21 cenţi/siclu). Când descoperă că a fost jefuită, mama lui rosteşte un blestem asupra celui care i-a luat. Auzind blestemul, Mica se tulbură şi fiindu-i frică de represalii, mărturiseşte în faţa mamei fapta. Aceasta invocă o binecuvântare pentru a contracara efectul blestemului rostit mai înainte, de vreme ce blestemul nu mai putea fi retras. Cu argintul recuperat, mama lui Mica dă comandă pentru un idol care să completeze colecţia deja existentă. Astfel casa lui Mica se transformă într-un mic templu al Domnului(ziceau ei), populat cu idoli. Şi cum templu are nevoie de preot iar prin împrejurimi nu erau preoţi, Mica îl “hirotoneşte” pe unul din fiii lui ca preot. Nu mai conta că şi acest act era total împotriva legii. Ne descurcăm cum putem! O fi gândit Mica. După o vreme un levit rămas fără slujbă, în căutarea unei slujbe, ajunge şi în casa lui Mica. Şi pentru a mai legaliza lucrurile, în urma înţelegerii dintre ei, Mica îşi diponibilizează fiul şi se alege cu un preot cu seminarul făcut iar levitul cu o slujbă, ce-i drept prost plătită, doi dolari pe an. Tot Mica e cel care îi dă binecuvântarea şi levitului, că cine să i-o dea, iar el avea deja experienţă. Ziua investirii levitului trece, iar Mica se duce la culcare pe deplin mulţumit şi aşteptând ca Dumnezeu să deschidă cerul înspre binecuvântare, zicând: “Acum ştiu că Domnul îmi va face bine, fiindcă am preot pe levitul acesta.”

Când îţi faci propria religie, cine reprezintă autoritatea? Levitul era preotul lui Mica dar nu al lui Dumnezeu. Ceea ce e demn de amintit este faptul că Mica a păstrat, teoretic, destinatarul închinării, Dumnezeu, dar a schimbat regulile de închinare, forma de închinare, lucruri care de fapt aduceau dezonoare lui Dumnezeu. Chiar dacă obiectivul închinării era Dumnezeu, închinarea lui Mica nu depăşea obiectul închinării, adică idolul acela.

Nu ne putem închina cum vrem noi lui Dumnezeu, doar pentru că simţim nevoia de închinare. Chiar dacă invocăm primordialitatea fondului în închinare, asta nu ne dă dreptul să dăm la o parte sau să modificăm forma acesteia. Nu putem urma dictonul: Nu contează cum te închini şi cui, contează doar că te închini!

Toţi oamenii se închină la ceva, mulţi se închină la cineva, însă destul de puţini se închină Aceluia care trebuie. Mulţi dintre creştini susţin credinţa lor în Dumnezeu dar nu Dumnezeu este punctul lor de interes. Pentru cei mai mulţi, Dumnezeu este roata de rezervă a existenţei, colacul de salvare în naufragiile vieţii. Banii, moda, distracţiile, diplomele, reputaţia, etc., sunt idolii de azi ai lui Mica. Un scop important al vieţii seculare este a trăi cât se poate mai bine pentru Eu şi nu pentru EL.

Idolul îi oferea lui Mica un confort spiritual, acela că se ţine de închinare, când de fapt închinarea lui Mica era doar “aflare în treabă”. Mă întreb ce predica fiul lui Mica în postura de preot, iar mai apoi levitul? Câte mesaje de pocăinţă erau prezentate în auzul lui Mica, fondatorul propriei religii? Pentru a avea un serviciu plăcut şi reconfortant, levitul trebuia fie să evite pasajele Torei care condamna ceea ce făceau ei, fie să le dea o interpretare după cum le cădea bine.

Riscul mare a religiei propriei plăceri este acela de a elimina pasajele din Scriptură care condamnă comportamentul închinătorilor, sau de a da textelor biblice o interpretare pe gusturile mele. Dacă mie îmi plac chipurile cioplite şi icoanele, voi renunţa la porunca a doua din legea morală sau îmi voi învăţa enoriaşii că nu despre ceea ce facem noi este vorba în poruncă. Dacă nu-mi convine ziua biblică de închinare, voi pune porunca a patra în rândul poruncilor trecătoare şi lipsite de valabilitate, argumentând cu putere (şi cu diploma de doctorat la activ) că e importantă o zi din cele şapte, nu doar a şaptea. Şi în acest mod putem proceda cu orice poruncă, dormind liniştiţi pe baza faptului că tot lui Dumnezeu ne închinăm, indiferent cum. Aşa se explică faptul că avem creştini acoolici, drogaţi, care înfundă închisorile, care tâlhăresc, ucid, se sinucid, violează şi care au de două ori contact cu biserica într-o viaţă; la cununie şi la propria înmormântare.

Creştinismul de faţadă este o deviere spirituală a multora dintre cei se mai numesc creştini, o boală religioasă care face tot mai multe victime, subţiind substanţial numărul celor care vor vedea Cerul. Tu să nu fi printre aceştia!

28. Atunci Samson a strigat către Domnul şi a zis: “Doamne Dumnezeule! Adu-Ţi aminte de mine, Te rog; Dumnezeule, dă-mi putere numai de data aceasta, şi cu o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!”
29. Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc, pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui, şi altul la stânga.
30. Samson a zis: “Să mor împreună cu filistenii!” S-a plecat cu toată puterea, şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo. Cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care-i omorâse în timpul vieţii.
31. Fraţii lui şi toată casa tatălui său s-au coborât şi l-au luat. Când s-au suit înapoi, l-au îngropat între Ţorea şi Eştaol, în mormântul tatălui său Manoah. El fusese judecător în Israel douăzeci de ani. (Judecători 16).

De când Samson a fost prins de filisteni, Ţorea, cetatea lui Samson, era într-un clocot continuu. Dacă ar fi existat un contidian pe vremea aceea, cu siguranţă, subiectul acesta ar fi ocupat adesea prima pagină. Locuitorii cetăţii schimbau între ei păreri cu privire la nefericita întâmplare. Unii îl judecau aspru pentru comportamentul lui de până atunci, spunând că într-un fel îşi merită soarta. Alţii îl apărau, arătând că oricare dintre ei ar fi putut fi în locul lui. Majoritatea, însă, se abţinea de la orice comentariu public. Cât despre părinţii lui, să nu fie nimeni în locul lor!

Pe când oamenii cetăţii se obişnuiseră cu situaţia dată, o veste cutremură din nou cetatea: Samson a murit! Samson a murit!

Cred ca dacă aş fi trăit în vremea aceea, aş fi fost unul dintre cei care l-aş fi admirat pe Samson şi care aş fi fost profund marcat de trecerea lui în nefiinţă. Fără îndoială că cetatea Ţorea şi nu numai, a fost în doliu multă vreme, judecătorul lor murise.

După vestea morţii, în mod firesc, următoarea întrebare a fost: Cum a murit? Nu ştiu dacă atunci, forma morţii lui Samson, a ridicat atâtea semne de întrebare ca şi azi!

La o cercetare superficială, am putea trage concluzia că actul lui Samson a fost o sinucidere. Se pare că Samson avea deja un plan când a fost adus în templu ca să-i distreze pe filisteni. Astfel că după ce prestează un număr umoristic, el îi cere tânărului care-l călăuzea să îl conducă spre stâlpii de bază ai clădirii, conştient fiind că dislocându-i va putea cauza prăbuşirea întregului edificiu.

Sinuciderea este un exemplu de egoism de cea mai josnică speţă, a recurge la suicid înseamnă să acţionezi exclusiv pentru tine. Samson în schimb, prin alegerea de a muri împreună cu filistenii, a acţionat printre puţinele ocazii, excusiv pentru alţii.

Putem vorbi despre sinucidere în cazul împăratului Saul, care s-a sinucis din egoism după cum el însuşi afirma: “Ca nu cumva aceşti netăiaţi împrejur să vină să mă străpungă şi să-şi bată joc de mine” (1 Samuel 31,4). Sau un alt exemplu este Abimelec care s-a sinucis după ce o femeie l-a lovit de moarte cu o piatră de răşniţă în cap pe când asedia Tebeţul: “Ca să nu se zică despre mine că ‘l-a  omorât o femeie’” (Judecători 9,54). Spre deosebire de cei doi, Samson L-a rugat pe Dumnezeu să-i îngăduie să moară, iar Dumnezeu a răspuns rugăciunii lui, de aceea putem afirma că Samson nu şi-a luat viaţa; el s-a jertfit pentru poporul lui.

Profesorul Florin Lăiu aminteşte despre aceasta pe blogul Semnele Timpului: “Regretând viaţa şi darurile divine pe care le irosise, şi în acelaşi timp urând de moarte caracterul meschin şi cultul oribil al filistenilor, Samson i-a cerut lui Dumnezeu moartea „împreună cu filistenii”. Într-un ultim gest de răzbunare „pentru ochii lui”, a pierit sub ruinele templului păgân, împreună cu vrăjmaşii lui. Dumnezeu i-a primit pocăinţa, de moment ce a răspuns la rugăciunea lui, intrând astfel în „complicitate” cu el. Noul Testament îl aşează pe Samson în galeria eroilor credinţei (Ev 11:32), iar gestul lui poate fi interpretat ca o umbră a Aceluia care a ales să fie zdrobit de povara Crucii, pentru ca prin moartea Lui să prăbuşească pentru totdeauna împărăţia întunericului şi să izbăvească pe toţi aceia care cred în El. (http://www.semneletimpului.ro/blog/Mai-bine-caine-viu-decat-leu-mort-1124/Pagina-2-Sinuciderea-in-Biblie-426.html).”

Subscriu la cele de mai sus, deşi regret sfârşitul lui. Mă gândesc la drumul frumos pregătit pentru el de Dumnezeu. Care ar fi fost sfârşitul zilelor lui dacă deciziile vieţii ar fi fost conform aşteptărilor divine? Dacă la moartea lui, prin “colaborarea” cu Dumnezeu a adus o pierdere substanţială în tabăra duşmanului (nu trebuie să uităm că la acea zi de sărbătoare în cinstea lui Dagon, erau mulţi dintre oamenii importanţi ai statului filistean, toţi conducătorii lor), cât de mare ar fi fost înfrângerea filistenilor dacă în timpul vieţii lui, Samson ar fi fost un împreună lucrător cu Dumnezeu?

Nu aştepta să vină moartea că să înţelegi cât de importantă este viaţa şi de ce să te târăşti prin noroi ca să-ţi dai seama că e mai bine curat? Irosirea vieţii este un act la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu ca şi curmarea ei. Urmează-ţi drumul spre veşnicie, urmându-L pe Acela care l-a deschis!