cuvinte dinspre Cuvant

8. Barac i-a zis: “Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.”

9. Ea a răspuns: “Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei.” Şi Debora s-a sculat şi s-a dus cu Barac la Chedeş. (Judecători 4).

Era momentul de aur al vieţii lui. Jocul de-a hoţii şi vardiştii din copilărie, devea acum realitate. Era momentul să-şi arate valoarea şi să-şi împlinească destinul numelui (Barak = fulger, sabie strălucitoare). Biruinţa era asigurată prin cuvântul lui Dumnezeu transmis prin profeteasa Debora: “…îl voi da în mâinile tale”. Barac avea toate şansele să apară pe prima pagină a celor mai importante “cotidiane” ale vremii, pe coperta celor mai citite reviste de showbizz, pe toate panourile publicitare din Israel, invitat la emisiuni de maximă audienţă, etc. Gloria vremii stătea de asupra capului lui şi celebritatea îi făcea curte. După 20 de ani de robie, Israelul avea să fie iarăşi eliberat, iar Barac era ales să fie eliberatorul, eroul.

Acea zi, când a fost chemat de Debora, era o zi ce putea să-i schimbe viaţa, şi i-a schimbat-o atât de frumos. Sabia strălucitoare, adică Barac, urma să strălucească în ziua luptei, iar duşmanii urmau să fie loviţi ca de fulger dinaintea lui.

După ce Debora îi dă instrucţiunile din partea Domnului, după ce îl asigură de reuşită, Barac ezită în a porni acţiunea, fapt ce-i va ştirbi oarecum din faimă, numele său rămânând asociat cu cele ale două femei, Debora şi Iaela. Unii interpretează această ezitare drept laşitate, alţii spun că suferea de sindromul copilului de la fusta mamei, sau după alte opinii, ar fi dat dovadă de lipsă de credinţă.

Nici eu nu îl aplaud pentru ezitarea sa, însă primeşte toate aprecierile mele pentru sinceritate. Lupta era extrem de dificilă, oastea duşmanului copleşitoare, iar credinţa lui, e adevărat, destul de mică. Şansele de reuşită a luptei erau în favoarea duşmanului, cel puţin la prima vedere.  900 de care de fier ale lui Sisera, plus infanteria, împotriva a zece mii de oameni ai lui Barac. Carele de război ale lui Sisera erau un fel de tancuri ale vremii, iar oastea, bine instruită şi echipată, erau de temut, precum soldaţii americani de azi.

Barac nu e afectat de perspectiva împărţirii meritelor în luptă, arătând că era mânat de dorinţa de a-şi elibera neamul şi nu atras de faima unui mare războinic. Barac îşi ştie limitele şi credinţa şi preferă să dea laurii Iaelei, decât să se lasă condus de orgoliul bărbătesc al vremii, şi să fie un măscărici care face pe el în toiul luptei. E de apreciat şi pentru faptul că nu încearcă să ia viaţa Iaelei atunci când Debora cântă mai mult despre aceasta, decât despre el, aşa cum va încerca să facă Saul cu David.

Sunt mulţi azi care ar face orice pentru un pic de glorie, de la cele mai odioase, până la cele mai josnice lucruri. Oameni care după bătălie îşi arată deformata vitejie, ucigând eroul, pentru a-i lua locul. Însă asta nu denotă că cineva este erou ci, eroare umană.

Barac a fost un erou în primul rând fiindcă a câştigat lupta împotriva mândriei personale: “nu vreau faimă, vreau poporul eliberat”. În al doilea rând a fost erou datorită tocmai slabei sale credinţe. A plecat la luptă cu puţină credinţă, miza pe cea a Deborei, dar pe măsură ce lupta credinţa atinge cote înalte, iar biruinţa a fost deplină. Aşa creşti în credinţă, dacă lupţi, dacă eşti în acţiune, nu dacă stai ca iepurele între boscheţi, că atunci o pierzi şi pe aia care o ai. Fricoşii nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.

Războinicii întunericului primesc adesea lauri care se veştejesc, ca sa fie motivaţi. Diavolul îşi încoronează supuşii cu ceea ce poate oferi el… perisabilul, dar este atent ca niciodată cei care îi slujesc să nu observe veştejimea laurilor.

Eroii Domnului vor primi o coroana de aur în ziua când războiul va fi gata, deoarece ei niciodată nu au fost îndrăgostiţi de coroane, ci de Acela care le pune.

No comments | 8 Vizualizari

După el a urmat Şamgar, fiul lui Anat. El a ucis şase sute de oameni dintre filisteni cu un otic de plug. Şi el a fost un izbăvitor al lui Israel. (Judecători 3,31).

Un alt erou de mare calibru a fost Şamgar. Deşi ni se spune foarte puţin despre el, ceea ce a făcut vorbeşte mult despre puterea lui Dumnezeu. E l intră pe scenă atunci când poporul avea nevoie de el cel mai mult. Se pare că avea o ocupaţie umilă, agricultor, dar asta nu L-a împiedicat pe Dumnezeu să facă din el un eliberator şi erou naţional. Şamgar s-a săturat să tot muncească din greu şi filistenii să se bucure sau să batjocorească munca lui în vremea recoltei. Şamgar s-a săturat să vadă cum familiile din satului lui şi din împrejurimi rămân fără pâine pe masă şi cu ochii în soare după ce filistenii le prădau şi devastau agoniseala.

Dar ce putea să facă el? Unul singur împotrivă la mai mulţi. Şi cu ce? Nici măcar arme nu aveau, chiar şi săpile le ascuţeau la filisteni. Filistenii deţineau casa de arme.

Într-o zi, însă, Duhul lui Dumnezeu a venit peste el şi l-a pus faţă în faţă cu duşmanul spunându-i: “Luptă Şamgar!” iar în gândul lui, Şamgar o fi întrebat: “Cu ce Doamne?” “Cu ceea ce ştii tu să mânuieşti cel mai bine, cu ţepuşa de mânat vite!”, i-a răspuns Duhul. Ţepuşa de mânat vite, sau otigul de plug era o unealtă pentru a îndemna pe boi înainte. Acesta era adesea lung cam de 8 picioare (2,5 m) aşa încât cineva care ţinea plugul putea să ajungă la boi. Ascuţit cum era, cu un vârf de metal la unul din capete, şi având o lamă în formă de daltă la celălalt pentru a curăţa fierul de plug, astfel de ţepuşe puteau fi folosite cu efect în locul unei lănci mai rudimentare (SDABC).

Imaginaţi-vă scena în care Şamgar îi provoacă pe filisteni la luptă cu ţepuşa respectivă. Cred că mai întâi filistenii au râs şi s-au distrat copios văzându-l pe Şamgar cu ce vrea să lupte. Într-un fel le-a prins bine râsul, cel puţin au murit distraţi dar şi stupefiaţi de arma care le-a adus moartea. Iar din acea zi filistenii au căzut pe capete sub ţepuşa lui Şamgar, şase sute la număr, până când au renunţat la incursiunile tâlhăreşti în teritoriile israelite, anunţându-şi înfrângerea şi capitularea. Această armă umilă, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, face infinit mai mult decât o „sabie a lui Goliat”, fără binecuvântarea Lui.

Această scurtă istorie are multe să ne înveţe. Luptele Domnului nu sunt câştigate prin puterea armelor şi eficacitatea lor, ci prin puterea Duhului Sfânt. Eroii lui Dumnezeu, sunt adesea oamenii simpli dar dispuşi să lupte cu ceea ce au la dispoziţie.  Şamgar ne arată că toţi avem posibilitatea să devenim oameni viteji, iar ceea ce ne împiedică să fim astfel nu ţine de o limită exterioară ci de una interioară, pusă de noi. Lupta împotriva ispitelor şi a păcatului trebuie să fie atât de vehementă, încât să determine capitularea acestora din urmă. Devii un erou al cerului doar în măsura în care te-ai săturat de robie iar arma contează doar în dacă Dumnezeu  o binecuvintează.

No comments | 20 Vizualizari

14. Şi copiii lui Israel au fost supuşi optsprezece ani lui Eglon, împăratul Moabului.
15. Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui Ghera, beniamitul, care nu se slujea de mâna dreaptă. Copiii lui Israel au trimis prin el un dar lui Eglon, împăratul Moabului.
16. Ehud şi-a făcut o sabie cu două tăişuri, lungă de un cot, şi a încins-o pe sub haine, în partea dreaptă.
17. A dat darul lui Eglon, împăratul Moabului: Eglon era un om foarte gras.
18. Când a isprăvit de dat darul, a dat drumul oamenilor care-l aduseseră.
19. El însuşi s-a întors de la pietrăriile de lângă Ghilgal şi a zis: “Împărate, am să-ţi spun ceva în taină.” Împăratul a zis: “Tăcere!” Şi toţi cei ce erau lângă el au ieşit afară.
20. Ehud a început vorba cu el pe când stătea singur în odaia lui de vară şi a zis: “Am un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru tine.” Eglon s-a sculat de pe scaun.
21. Atunci Ehud a întins mâna stângă, a scos sabia din partea dreaptă şi i-a împlântat-o în pântece.
22. Chiar şi mânerul a intrat după fier, şi grăsimea s-a strâns în jurul fierului; căci n-a putut scoate sabia din pântece, ci a lăsat-o în trup aşa cum o înfipsese.
23. Ehud a ieşit prin tindă, a închis uşile de la odaia de sus după el şi a tras zăvorul. (Judecători 3).

Nu am văzut nici un film marca Hollywood(care e mai mult pădure decât sfântă), care să îl aibă în acţiune pe Ehud, deşi povestea lui e plină de adrenalină. Asta pentru că Pădurea nesfântă, de care aminteam, nu promovează războinicii Domnului. E plină Scriptura de eroi autentici dar nimeni nu prea îi ia în seamă. Aş dori să-l văd pe Arnold cum s-ar fi descurcat în locul lui Ehud.

Ehud a fost omul care s-a slujit de mâna stângă ca să îndrepte lucrurile în poporul său. De aceea nu stângăcia noastră de a face binele, este problema, ci complacerea în strâmbătate. Nu contează câţi au râs de el în trecut că era stângaci, ci câţi l-au aclamat după ce a adus eliberarea în popor. Eşuăm în viaţă, nu din cauza defectului de formă, ci aceluia de fond. Nu atât de mult este trupul neputicios, cât voinţa leneşă. Robia poporului cât şi eliberarea acestuia prin Ehud vorbeşte atât de mult despre noi şi robia noastră, dar şi despre eliberarea nostră prin Isus.

Odată ce păcatul a pus stăpânire pe tine, urmează tributul lui. Iar diavolul nu ţine cont de criza ta ci de criza lui. Pentru că el, chiar e în criză. Zilele lui sunt numărate, iar timpul pentru a aduce oamenii departe de Dumnezeu este atât de scurt. Diavolul are ofertă doar până îşi atrage clineţii, iar oferta lui are iz de foc veşnic; păcat că cei mai mulţi îl confundă cu un parfum scump. Tributul plătit păcatului este inestimabil, pentru că diavolul mereu măreşte taxele. Astfel că dacă omul nu îşi vine în fire, va descoperi că a fost jefuit de toate valorile autentice precum: sănătate, tinereţe, putere, nobleţe, pace, capacităţi intelectuale, familie, prieteni adevăraţi, moralitate, Dumnezeu. Pentru a fi eliberat de sub puterea păcatului este nevoie de o acţiune ca a lui Ehud şi de o determinare pe măsură: “Acum ori niciodată!” Înarmaţi cu o sabie cu două tăişuri, Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura, să înfruntăm duşmanul cu vitejie. Să intrăm în locul unde se simte cel mai confortabil, inima noastră, şi să străpungem pe acela care ne domină, păcatul, împreună cu acela care l-a pus pe tron, egoismul nostru. Ca să biruieşti păcatul trebuie să-l ucizi pe acela care îl doreşte. Va fi mai uşor apoi să luptăm cu soldaţii păcatului, ispitele, iar bătăliile vor fi câştigate de Acela care merită să fie pe tronul vieţilor noastre, Isus. Va fi pace în viaţa noastră doar dacă Prinţul păcii va împărăţi în ea.

No comments | 24 Vizualizari

16. “Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau.

17. Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinţii lor şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca şi ei.

18. Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor, astfel că în tot timpul vieţii judecătorului, ei erau liberi…” (Judecători 2).

Acest pasaj este cât se poate de interesant în ce priveşte adevărata libertate. Stăpâni fiind pe ţara dată în dar de Dumnezeu, israeliţii au uitat că mai au şi un trup care trebuia ţinut în frâu. Deşi erau liberi în spaţiu erau robii propriului mod de trai. Satana are grijă ca după ce ai trecut de barierele puse de Dumnezeu să te facă să te simţi aşa de bine cum nu te-ai simţit niciodată. Iar aceste noi senzaţii te entuziasmează şi îţi zici „Cool!” Însă tot efectul ţine cât un gaz de sifon, după care începi să te trezeşti la realitate, iar realitatea este de obicei mai amară ca pelinul.

Libertatea care mi-o asum de a nu mai asculta de Dumnezeu, mă va duce într-o robie în propria curte. Sinonimul cuvântului libertate: „vreau să fac ce vreau eu” a adus numai robie, în schimb un „Aşa cum zice Domnul!”, a adus întotdeauna echilibru existenţei. Libertatea nu poate consta în posibilitatea de a acţiona după bunul plac. Un astfel de program de gestiune a libertăţii ar putea părea la început „eliberator”, dar mai târziu se arată întotdeauna înrobitor.

Dacă ne decidem să răspundem Domnului „Libertatea mea este în mâinile Tale şi Ţi se dăruieşte”, ne găsim eliberaţi de lanţurile care ne-au legat de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole sau ambiţii meschine. Numai atunci libertatea voinţei noastre este angajată plenar la şcoala de a face binele. Numai iubind Binele suprem, omul poate iubi tot binele creat în toate manifestările sale, fără a fi încarcerat în ceea ce este intolerabil. Unde nu exista iubirea lui Dumnezeu, totul este constrângere, totul este povară. Egoismul sau iubirea de sine condusă până la dispreţul de Dumnezeu face din om un sclav al lucrurilor, al împrejurărilor, al intereselor, al capriciilor, al pasiunilor, şi al instinctelor naturii rănite de păcat! Adevărul şi dragostea Duhului Sfânt sunt izvorul libertăţii creştine, ambele fiind rodul prezenţei Spiritului lui Hristos în noi.

Textul este cât se poate de elocvent: “atâta timp cât trăia judecătorul, ei erau liberi”. Libertatea este libertate autentică dacă respectă limitele propuse de Creator, iar scopul acestor limite nu este să restrângă, cât să ne protejeze de la robie. Eşti rob cu acte în regulă atâta vreme cât îţi declari independenţa faţă de Dumnezeu şi principiile Lui. În schimb, eşti liber, atâta vreme cât declari dependenţa şi supunerea ta totală faţă de Dumnezeu. Între robia libertăţii şi libertatea robiei, alege întotdeuna libertatea robiei faţă de Hristos, şi vei fi cu adevărat liber. Alege bine şi azi!

4. După ce a spus Îngerul Domnului aceste vorbe tuturor copiilor lui Israel, poporul a ridicat glasul şi a plâns.

5. Au pus locului aceluia numele Bochim şi au adus jertfe Domnului acolo. (Judecători 1)

Lacrimile nu au nici un efect dacă doar spală obrazul şi nu înmoaie inima. Plânsul e de mai multe feluri pentru că are cauze multiple. Se plânge şi de ciudă, se plânge şi de nervi, se plânge şi de durere, se plânge şi de regret şi pocăinţă, şi se mai plânge de fericire. Cele mai multe lacrimi se varsă din cauza suferinţei şi durerii care ne loveşte existenţa. Dar există un fel de plâns care îl lasă rece pe Dumnezeu, plânsul regretului că ai fost prins şi că vei suporta consecinţele păcatelor tale. Aceste lacrimi doar udă obrazul lăsând inima la fel de împietrită.

Acest tip de plâns apare atunci când ceva neplăcut se prevesteşte sau se întâmplă drept consecinţă a modului de viaţă. Se fac promisiuni şi legăminte care ţin până trece vremea grea. Oamenii de acest gen nu regretă fapta ci consecinţa ei. Cei mai mulţi plângăcioşi de acest gen nu vor o viaţă nouă, un nou start, ci o continuare a vieţii de păcat în condiţii mai bune.

Evreii au plâns abia atunci când îngerul Domnului le-a spus care vor fi consecinţele alegerilor lor. Au şi dat nume acelui loc, Bochim, adică Plânsete, dar nu au făcut mai nimic pentru a îndrepta prezentul. Dacă plânsul regretului nu este urmat de dorinţa pocăinţei, Dumnezeu nu va ridica nici măcar un deget în rezolvarea problemei. Întotdeuna Dumnezeu face o mie de paşi înspre noi atunci când noi facem un singur pas spre El cu toată inima şi în sinceritate. Dacă ochii nu se umezesc din stoarcerea inimii, am udat obrazul degeaba. Plânsul pocăinţei trece dincolo de consecinţe, acceptându-le dacă ele vor veni, ca fiind o judecată dreaptă. Dar în acelaşi timp plânsul pocăinţei ţinteşte spre lacrimile bucuriei că eşti din nou în siguranţă lângă Dumnezeu. În braţele Lui chiar şi cea mai aprigă furtună poate fi depăşită. Fie ca ziua de azi să fie una care să poarte numele pocăinţei nu a plânsului cu lacrimi de crocodil.

1.Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim şi a zis: “Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da. Am zis: “Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi;
2. şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.” Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta?
3. Am zis atunci: “Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor fi ca nişte spini în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o ispită.”(Judecători 1).

Cred că este o pură nemintoşenie să crezi că atingând spinii nu te vor înţepa. Ceea ce au uitat cuceritorii Canaanului a  fost că spinii şi mlădiţele din viţa regală nu sunt rude. Defrişarea trebuia făcută până la capăt. Spinii nici măcar ca şi gard viu nu pot fi lăsaţi. Orice nu supui, te va supune. Cucerirea Canaanului era aproape terminată, locuitorii păgâni erau în mare parte izgoniţi sau anihilaţi, se mai cerea un ultim efort pentru ca ţara care le-a fost dată în stăpânire să vie o ţară un curge lapte şi miere atât fizic cât şi spiritual. Dar seminţiile au schimbat strategia şi planul dat de Dumnezeu, cu planul lor. Fiindcă erau puternici în ţinuturile care le-au fost date, au hotărât să lase armele jos şi să stea cu burta în sus la soare, iar pe locuitorii teritoriilor care trebuiau izgoniţi, i-au pus să le slujească precum nişte robi. În timp ce ei vegetau, robii trebuiau să producă. Şi bineînţeles că au fost îngăduitori şi cu dumnezeii lor, care mai târziu chiar ei le-au slujit, mâniindu-L pe Dumnezeu.  Mai devreme decât s-ar fi aşteptat, ţara unde curgea laptele şi mierea va deveni ţara unde va curge sângele şi viaţa le va fi amară precum fierea. Cei care le lustruiau ieri “pantofii” vor veni mâine să le ia întreaga garderobă. Nesocotind porunca divină, şi-au periclitat propria fericire.

Lecţia este evidentă pentru noi… Te bucuri atât de puţin dacă nu-L asculţi pe Dumnezeu. Şi în loc să adormi şi să te trezeşti în parfumul florilor, vei ajunge să dormi cu spinii. Şi apoi ne mai mirăm de ce ne sângerează trupul şi sufletul. Păcatul arată de multe ori ca un trandafir, frumos, atractiv şi parfumat, dar nu trebuie să uităm de spinii care-i poartă.

Nu poţi lenevi pe un pat comod de flori atâta vreme cât războiul nu este terminat. Câteva bătălii câştigate în lupta cu ispitele nu te fac un erou. Mâine poţi fi un învins, de aceea nu pune jos armele Duhului, ci veghează, fii cu ochii-n patru. Diavolul schimba strategia zilnic. Azi poate alege calea războiului deschis, mâine poate fi diplomatic şi îţi va trimite un trandafir…roşu…cu spini. Câştigi dacă veghezi!

1. După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus.
2. În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele.
3. Femeile ziceau una către alta: “Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?”
4. Şi, când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese prăvălită.
5. Au intrat în mormânt, au văzut pe un tinerel şezând la dreapta, îmbrăcat într-un veşmânt alb, şi s-au înspăimântat.
6. El le-a zis: “Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.
7. Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.”
8. Ele au ieşit afară din mormânt şi au luat-o la fugă, pentru că erau cuprinse de cutremur şi de spaimă. Şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. (Marcu 16).

Femeile au venit la mormânt cu durere dar în acelaşi timp acceptând trista realitate: Isus a murit şi aşa va rămâne. Dezamăgirea şi deziluzia, speranţele frânte şi credinţa făcută bucăţi, formau existenţa lor în acel moment. Au venit să facă un ultim gest nobil pentru Învăţătorul lor, pentru Acela care L-au iubit, şi anume să aducă miresme de viaţa într-un loc al morţii. Chiar şi acest ultim gest de iubire era sortit eşecului deoarece nu era nimeni care să dea piatra de la gura mormântului, iar ele ca femei aveau prea puţină putere. Dar unde-s bărbaţii? Ucenicii de ce nu au venit cu ele? Nu i-a mai văzut nimeni din grădină; excepţie au făcut Ioan şi Petru, pentru o vreme. Cel mai mult a rezistat Ioan, care a stat lângă Isus până a murit.

La mormânt femeile au parte de surpriza surprizelor, sau cel puţin aşa a vrut Dumnezeu să fie; un mormânt gol dar plin de speranţă. Văzând dată piatra la o parte şi mormântul lipsit de trupul lui Isus iar pe tânărul îmbrăcat în alb din interiorul mormântului, femeile trec prin şocul şocurilor. Pline de spaimă şi nedumerire fug de la mormânt ignorând, ba mai mult, neascultând de cuvintele îngerului care le-a spus să mărturisească ceea ce au văzut. Aceasta dovedeşte teama şi incapacitatea de a crede vestea bună. Interesant este că, de-a lungul vieţii şi misiunii lui Isus, de multe ori ucenicilor şi celorlalţi care erau vindecaţi şi Îl urmau, li s-a spus să tacă în legătură cu cele întâmplate şi nimănui să nu zică nimic; ei însă nu au ascultat, ci mai cu putere vorbeau despre El şi minunile Lui. Acum însă când li se cere femeilor să vorbească cu putere despre învierea Lui, ele aleg tăcerea. De ce?

Dacă Isus este mort în viaţa ta, nu poţi spune altora despre Învierea Lui chiar dacă El este viu în realitate. Teama de a mărturisi învierea Lui vine din realitatea vieţii tale, deoarece în viaţa ta Isus încă este fără viaţă. Ne e frică să vorbim despre Isus fiindcă nu-L simţim în viaţa noastră. Ne e teamă să-L prezentăm lumii pentru că vedem absenţa Lui din viaţa noastră. Credinţa care nu are putere în viaţa ta, este mai greu de transmis şi altora. Nu poţi vorbi despre înviere atâta timp cât este moarte spirituală în tine. Tăcem din cel puţin două motive: fie nu avem ce spune, fie ne este frică de consecinţele vorbirii noastre.

Evanghelia este o culegere de veşti bune şi pe înţelesul tuturor, profundă şi garanţia unei vieţi de calitate. Iar veştile bune trebuie răspândite cu mare putere şi entuziasm. Trebuie să facem faţă concurenţei diavolului si mesagerilor lui cu mesajele lor cu tot. Dacă ne uităm pe harta spirituală a planetei, ne vom îngrozi; pseudoevanghelia diavolului este răspândită pe o arie mult mai extinsă decât evanghelia veşnică lui Isus.

Noi nu mai trebuie să stăm ascunşi ca ucenicii de ieri, şi nici să tăcem ca femeile care au venit de la mormânt, ci să vorbim, să vorbim despre cerul frumos, să vorbim despre Isus cel iubitor. Acum e vremea noastră, e vremea veştilor bune, e vremea răspândirii parfumului de veşnicie. E vremea ta! Fii tu însuţi o veste bună! Fii tu însuţi parfumul Paradisului!

Frumosul, îl putem defini doar după

Frumuseţea sfinţeniei şi caracterului Tău

Iubirea, numai Tu o înnobilezi,

Lacrimile noastre doar Tu le strângi în

Colecţia inimii Tale

Şi când inima ni se frânge de durere

Doar Tu o ştii face la loc.

Când ne alunecă piciorul

Doar Tu ai răbdare să ne pui ’napoi pe drumul bun.

Cât de surzi suntem adesea

De nu-Ţi auzim vocea prin tril de păsărele,

Prin susur de izvoare,

Prin gângurire de copil.

Şi cât de orbi am ajuns…

De nu Te recunoaştem într-o floare

Sau într-un fluture scăldat în culoare,

Ori într-un curcubeu pictat cu atâta îndemânare.

Şi… de ce am spune că nu te simţim,

Când ne atingi prin adieri de vânt,

Prin raze calde de soare.

Doamne, eşti atât de prezent în toate

Iar noi… adesea atât de absenţi de tot.

Isuse, eşti atât de Frumos, Cel mai Frumos

Şi… ca Tine vrem să fim, la fel… Frumoşi.